Învățământul reșițean în perioada interbelică

În orice comunitate, indiferent de perioada istorică, educația tinerilor a fost una dintre priorități. Cine conștientizează acest fapt are șanse reale la progres în toate domeniile, recunoscut fiind faptul că diferențele dintre popoare în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și civilizație în general este făcut de nivelul educației.

Funcționarea eficientă a sistemului de învățământ este direct legată de mai mulți factori: baza materială, corpul didactic, manualele școlare, resursele financiare și prezența copiilor pe băncile școlii.

Primele informații despre învățământul de la Reșița datează din secolul XVIII, respectiv din a unul 1776, când este menționată o școală în limba germană.

Specificul etnic, respectiv existența locuitorilor germani aduși prin colonizare, a maghiarilor veniți inițial ca stăpâni feudali, a sârbilor refugiați, a românilor din totdeauna, a determinat existența școlilor în mai multe limbi.

Reșița a avut parte de un învățământ variat datorită specificului predominant industrial. Aceasta pentru că marile uzine aveau nevoie permanentă de cadre calificate pentru procesul de producție.

Dacă până în 1918 limba maghiară era impusă, după unirea Banatului cu România acest fapt dispare treptat și se impune învățământul în limba română. Un rol important în acest proces l-a avut biserica, respectiv Episcopia Caransebeșului.

Astfel, în atenția Episcopiei erau nu numai manualele folosite la clasă dar și toate cărțile și revistele existente în bibliotecile școlare. Acest fapt era o preocupare mai ales după 1918. De exemplu, Ordinul circular emis de episcop Iosif Tr. Badescu către oficiile protoprezbiteriale și parohii, învățători de la școlile confesionale din Episcopie este pentru eliminarea cărților necorespunzătoare din bibliotecile școlare.

În mod explicit, prin adresa nr. 1775/7/20 mai 1921 se cerea ,,eliminarea din bibliotecile școlare cărțile și revistele care, prin conținutul lor sunt contrare ordinii de stat, intereselor Neamului românesc, culturii creștine și bunelor moravuri”.[1]

Acestea erau:

1. Cele ce conțineau idei îndreptate contra Constituției României, a integrității naționale și teritoriale, contrar limbii naționale decretată prin lege, precum și cele îndreptate contra armelor (embleme) drapelului și simbolurilor statului român;
2. Cele ce cuprind injurii la adresa neamului românesc;
3. Cele ce dușmănesc clasele sociale și răspândesc idei anarhice;
4. Cele ce îndeamnă la emigrare;
5. Cele îndreptate contra bisericii creștine și bunelor moravuri.

Semnează episcopul diecezan, dr. Iosif Tr. Badescu.[2]

Este de subliniat faptul că învățătorii au reușit să mențină colaborarea între ei prin propria lor organizație. Avem un exemplu de întruniri periodice ale învățătorilor cu ocazia Adunării generale a Asociației învățătorilor bănățeni pentru zilele de 28-29 august 1927 în Reșița.[3]

Reșița a fost începând cu anul 1771 (când s-au dat în folosință primele furnale) o localitate industrială. De aceea, avea nevoie de muncitori cât mai calificați.

Înființată în anul 1907 anul 1919 Școala de Ucenici a Căilor Ferate de Stat, aceasta se transformă în 1919 în Școala Industrială U.D.R. nr. 2 și a funcționat cu 2 secții: secția română, și secția germană, între anii 1919-1924. Începând cu anul 1924 școala a rămas numai cu secția de predare în limba română.[4]

Durata școlarizării era de 3 ani, iar cursurile se țineau într-o singură zi, duminica, sau în altă zi, la una din școlile din oraș. Școala a primit denumirea de Școala Industrială U.D.R. nr. 2, Școala Industrială nr.1 fiind cea de Ucenici de stat, care școlariza ucenicii de la patronii particulari din oraș și aparținea Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale. Deși profilul școlii era predominant industrial, totuși erau destule discipline cu caracter teoretic umanist pentru că materiile ce se predau erau: limba patriei, aritmetica, geometria, istoria, geografia, chimia, fizica, tehnologia, desenul industrial, contabilitatea mecanică, educația civică, curs de specialitate și devize. Cu aceste discipline de studiat, elevii erau pregătiți pentru următoarele meserii: lăcătuș, strungar, cazangiu, tâmplar, electrician, vopsitor, forjor, zidar, dulgher, croitor, formar, instalator, tinichigiu și laborant. Aceste meserii erau exact de cele care aveau nevoie conducătorii uzinei reșițene. Acest fapt dovedea că aveau o orientare școlară pragmatică, direcționată spre nevoile imediate și de perspectivă a uzinelor.[5]

În anul 1929 s-a trecut la reorganizarea Școlii Industriale după modelul școlilor din Germania și Anglia. Tot din acest an școala a început să funcționeze într-o clădire proprie construită în incinta fabricii și având două săli. Primirea în școală se făcea o singură dată pe an, în luna august, pe baza unui examen de admitere, care consta dint-o vizită medicală eliminatorie și un examen de cunoștințe generale. Cursurile se țineau o dată pe săptămână. De la 7 la 8 dimineața se făcea educație fizică cu toți ucenicii, iar de la 8 la 12, se țineau cursurile teoretice. Cu elevii se încheiau contracte de 3 și de 4 ani, ucenicul fiind obligat să lucreze în uzină numai pe timpul duratei contractului, după expirarea căruia era liber să se angajeze unde dorea. Cazarea ucenicilor cădea în sarcina părinților. În anul 1936-1937, s-a construit un internat având o capacitate de 50 locuri. Cheltuielile erau suportate din lefurile ucenicilor, iar diferența era acoperită de uzină. Ucenicii erau salariați de uzină cu ora, diferențiat pe ani de ucenicie. De exemplu: în anul 1930 un ucenic de anul IV primea în medie între 3 şi 3,50 lei pe oră, atât pentru orele de atelier, cât şi pentru orele de practică.[6]

Prin această organizare se urmărea pregătirea cât mai bună a viitorilor meseriași ai uzinei. Școlarizarea se făcea pe baza unui contract ferm încheiat între ambele părți.

Documentele de arhivă păstrează unele date cuprinse în contractele încheiate de U.D.R. cu candidații la ucenicie. Redăm mai jos ce se prevedea în Contractul de Ucenicie cu Uzinele de Fier şi Domeniile din Reșița S.A. De exemplu, pentru minorul Grama Ilie din Ocna de Fier se prevedeau următoarele condiții:

– U.D.R. asigură învățământul industrial pe durata de 3 ani de la 1 octombrie 1931;

– Primele 3-4 luni sunt timp de încercare; în acest interval de timp fiecare parte contractantă poate, fără nici o pretenție de despăgubire, să denunțe fără preaviz obligatoriu, contractul. Dacă trec 4 luni, contractul este considerat valabil și obligatoriu;

– U.D.R. se obligă să-l învețe meserie;

– Dacă după 4 luni ucenicul nu prestează munca ce i se cere în atelier și în școală, dacă are o purtare incorectă, U.D.R. reziliază contractul;

– În cazuri deosebite U.D.R. poate prelungi timpul de ucenicie;

– După primul an de ucenicie se determină meseria pe care ucenicul o va îmbrățișa definitiv conform aptitudinilor constatate în atelier și școală.[7]

Pentru a-i stimula pe ucenicii absolvenți să învețe cât mai bine, cei mai buni absolvenți erau îndrumați să se prezinte la concursul „Wickers”. Dintre aceștia, primii trei  reușiți la acest concurs primeau premii în bani și se bucurau de o salarizare mai bună, fiind considerați muncitori fruntași. Ucenicii aveau carnete de practică în care treceau schița piesei executate şi explicațiile necesare.[8]

De menționat faptul că în contract o condiție esențială era prezența elevilor la cursuri. Pe lângă măsurile coercitive aplicate de școală, inclusiv rezilierea contractului, un rol important în reducerea absenteismului școlar l-a avut primăria Reșiței. Astfel, aceasta a dispus prin legislația locală următoarele măsuri: săptămânal se trimitea o listă cu elevii care au absentat nemotivat și primăria aplica urătoarea sancțiune: tatăl copilului cu absențe era obligat să facă muncă la primărie atâtea ore cât a absentat copilul lui. Cu o asemenea măsură, absenteismul școlar din toate școlile reșițene a scăzut considerabil.[9]

Primăria era încurajată să ia asemenea măsuri chiar de către Prefectura județului.

Astfel, prezența copiilor ca elevi la școală era considerată o datorie civică în primul rând din partea părinților. În situațiile în care copiii nu frecventau școala fără motive serioase, părinții suportau consecințe coercitive. Iată ce conținea Adresa Ministerului Afacerilor Interne, nr. 17825/5 octombrie 1942 către Prefectura județului Caraș: părinții care nu-şi trimit copiii la școală vor face atâtea zile de muncă în folosul obștesc câte zile au lipsit copiii la școală.[10]

Este semnificativ modul în care Primăria din Reșița se implica în rezolvarea unor probleme legate de învățământ. Un asemenea exemplu avem din anul 1938 când Ministerul de resort a decis desființarea unei școli din Reșița. Iată cum a reacționat comunitatea în frunte cu Primăria și șeful ei, adică primarul.

Astfel, este Memoriul adresat Ministerului Învățământului pe data de 9 august 1938 cu privire la desființarea Gimnaziului de băieți din Reșița prin decret lege, prin care se cere să se revină la continuarea activității gimnaziului din următoarele argumente:

• școala a fost înființată în anul 1878;
• în anul 1918 a fost transformată în școală reală superioară;
• în anul 1923 se transformă în liceu cu secții în limba română și limba germană ca gimnaziu de băieți;
• în anul 1934 sunt numai clase de băieți  (I-II) cu predare numai în limba română;
• anual creșteau 238 elevi, fii de muncitori din Reșița;

Astfel s-a ajuns ca din 166 de elevi, 88,56%, după patru clase au trecut la meserii şi comerț și numai 11,44% au continuat școala la cursul superior de liceu.[11]

Primarul Reșiței, după ce a primit reclamațiile tip memoriu de la cetățeni ca să se revină asupra deciziei de desființare a Gimnaziului de băieți din Reșița, decide în data de 9 august 1938 următoarele:

– pentru că Reșița are 22.080 locuitori și este necesară reînființarea gimnaziului de băieți, dispune:

art. 1 – deplasarea la București pentru intervenții la Ministerul Educației Naționale pentru reînființarea gimnaziului;

art. 2 – pe timpul absenței, primarul este înlocuit de secretarul primăriei, Ioan Zipfel.

Așadar, va merge la București pentru intervenție la Ministerul Învățământului, insistând ca argument și pe numărul de locuitori.[12]

Despre aceeași școală s-a păstrat și o altă informație. Este vorba de contractul încheiat la 1 decembrie 1936 între comuna Reșița și statul român, prin care primarul Blajovan şi notarul Ioan Zipfl, predă statului român ,,Gimnaziul de băieți din Recița” conform deciziunii nr. 36.137/1921 din 22 aprilie 1921 a Ministerului Instrucțiunii, edificiul și intravilanul, plus mobilierul și rechizitele școlare etc.[13]

Evoluția învățământului, indiferent ce formă are, este strâns legată de evoluția economică și uneori politică a epocii respective. De aceea, învățământul a cunoscut o dezvoltare pe măsura dezvoltării Reșiței în perioada interbelică. Atunci, la  Reșița erau o școală primară cu 22 de cadre didactice, un gimnaziu de stat cu personal didactic restrâns, cu 4 clase în limba română şi 4 în limba germană, cu un total de 300 de elevi. Toți aceștia învățau în condiții improprii din cauza localurilor în mare parte insalubre, care ,,numai de școli nu sunt bune”.[14]

Cu toate acestea, faptul că exista un sistem de învățământ bine organizat din punct de vedere al asigurării cu cadre didactice bine pregătite, rezonabil plătite, cu măsurile luate de primărie, a dus la îndeplinirea principalului scop: reducerea cât mai mare a analfabetismului.

De asemenea, primăria avea în atenție și educația morală și sanitară a tinerilor școlari. Astfel, în prejma școlilor, la distanțe bine stabilite, erau interzise localurile cu servirea băuturilor alcoolice precum și localurile (hotelurile) unde era permisă prostituția.

Deși Români era în plin război mondial, totuși sistemul de învățământ nu a fost afectat. Astfel, potrivit documentelor situația era aceasta în Reșița în anul 1941:

Școlile erau în 1941 în număr de 13, cu 75 de posturi de învățători;

1. Școala primară nr. 1, cu 8 posturi de învățători, 190 de elevi, 5 săli de clasă; 19 elevi iau masa la cantină şi gustarea la cantină;
2. Școala primară nr. 2 – cu 7 posturi, 345 de elevi, 20 de elevi mănâncă la cantină şi 40 iau gustarea;
3. Școala primară nr. 3 –cu 5 posturi de învățători și 267 de elevi;
4. Școala nr. 1 germană – cu 11 învățători,  508 elevi, 9 săli de clasă;
5. Școala primară de stat nr. 2 germană – cu 6 învățători, 288 de elevi şi 4 săli de clasă;
6. Școala primară evanghelică – cu 5 posturi de învățători, 209 elevi; 25 servesc masa la cantină;
7. Școala primară reformată – cu 3 posturi de învățători, 157 de elevi; se asigură gustarea pentru 35 de elevi din partea bisericii;
8. Gimnaziul industrial din Reșița – cu 7 învățători, 93 de elevi şi 2 săli de clasă;
9. Gimnaziul teoretic din Reșița – cu 3 învățători și 87 de elevi;
10. Gimnaziul de fete – cu 9 posturi și 155 de eleve;
11. Școala de ucenici – cu 6 posturi și 167 de elevi;
12. Școala de ucenice – cu 5 posturi, 66 de eleve și 2 săli de clasă;

Școala cu nr. 13 nu este amintită în document.[15]

Primăria se implica și pe alt plan, respectiv în activitatea gospodărească a școlilor, adică a acelor școli care aveau și cantine proprii. De aceea, școlile dădeau raportul periodic la Primărie cu situația economică, respectiv a cheltuielilor. O astfel de situație privind numărul elevilor care iau masa și restul de cheltuieli aflăm din Darea de seamă a cantinei Școlii primare de stat nr. 1 din Reșița, din data de 30 noiembrie 1942 cu situația economică între 9 noiembrie 1942-31 ianuarie 1943:

Nr. elevi care iau masa: 4;

Nr. eleve de serviciu: 2;

Bucătărese: 1;

Femei de serviciu: 1;

Pentru luna noiembrie 1942 au consumat produse alimentare în valoare de 12.367 lei şi au dat 435 mese. Asta însemna că pentru o masă s-au cheltuit 28,43 lei.[16]

Este semnificativ și meritoriu că se puteau asigura asemenea servicii pentru elevi în condițiile în care România era în plin război. De asemenea, este de remarcat faptul că procesul de învățământ continua aproape în condiții normale, deși era starea de război. Nu se făcea rabat de la exigență și programa școlară conținea discipline considerate importante. Astfel, conform procesului verbal din data de 8 martie 1941, disciplinele la care se dădeau lucrări în Gimnaziul de fete erau următoarele: istorie, matematică, română, geografie, zoologie, botanică, franceză, germană, latină, caligrafie, lucru manual, fizică.[17]

După statisticile vremii, constatăm că elevii de vârstă școlară frecventau școala. În plus, după originea etnică, școala oferea un bun exemplu de multiculturalitate și multi etnicitate.

În destule aspecte, municipalitatea din prezent s-ar putea folosi ca exemple din unele măsuri luate de primarii Reșiței din perioada interbelică.

Reșița, 23 august 2021

 

NOTE:

[1] Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Caraș – Severin (în continuare se va folosi prescurtarea SJANCS), Fond Oficiul Parohial ortodox român Reșița Română I; Fond 262, Inv. 317; Dosar 13/1921, fila 1.

[2] SJANCS, Fond Oficiul Parohial ortodox român Reșița Română I; Fond 262, Inv. 317; Dosar 13/1921, fila 1.

[3] SJANCS, Fond Oficiul Parohial ortodox român Reșița Română I; Fond 262, Inv. 317; Dosar 14/1927, fila 1.

[4] Pagina fostului Grup școlar industrial ,,Alexandru Popp”.

[5] Nicolae Magiar, Eduard Magiar, Monografia Municipiului Reșița, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019, p. 318.

[6] Pagina fostului Grup școlar industrial ,,Alexandru Popp”.

[7] SJANCS, Fond Primăria orașului Reșița; dosar nr. 8/1931, fila 23.

[8] Pagina fostului Grup școlar industrial ,,Alexandru Popp”.

[9] Nicolae Magiar, Eduard Magiar, Monografia Municipiului Reșița, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019, p. 324.

[10] SJANCS, Fond Primăria Reșița, Dosar nr. 5/1942; probleme de învățământ, fila 2.

[11] SJANCS, Fond Primăria Reșița, Dosar 3/1938; Probleme de învățământ, fila 36.

[12] SJANCS, Fond Primăria Reșița, Dosar 3/1938; Probleme de învățământ, fila 40.

[13] SJANCS, Fond Primăria Reșița, Dosar nr. 9/1939; Probleme de învățământ și cultură, fila 5.

[14] Gheorghe Molin, Monografia orașului, uzinelor și domeniilor Reșița, Tipografia ,,Scrisul Românesc”, Craiova, 1925, p. 42-43.

[15] SJANCS, Fond Primăria Reșița, Dosar nr. 1/1941; Ordine  și circulare, filele 4-5.

[16] SJANCS, Fond Primăria Reșița, Dosar nr.4/1943; probleme de comerț, fila 38.

[17] SJANCS, Fond Gimnaziul de fete Reșița, dosar nr. 2/1941-1945; Procese verbale ale consiliului pedagogic al școlii, filele 2-4.