STATUTUL PRIMORDIAL AL LIMBII TRACO-GETO-DACE FAŢĂ DE LATINĂ

De | 2019-10-01T22:08:19+00:00 22 iunie 2016|

Autorul îşi propune, folosind o bogată documentaţie recentă, să analizeze fenomenul aşa-zisei „romanizări” a populaţiei autohtone geto-dacice şi a „latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului acesteia, a statutului ei în cadrul familiei limbilor „romanice”şi, în special, a relaţiei ei cu latina. Constatând imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta „latinizare”, potrivit lingvisticii oficiale, a limbii lor, apreciază că suntem într-o situaţie paradoxală când trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Rezolvarea acestei contradicţii este posibilă numai prin schimbarea perspectivei. Daco-geţii n-au putut fi „romanizaţi”, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după traci şi ei erau, potrivit izvoarelor istorice, tot de neam tracic. „Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea asa-zis latinizări este o invenţie, căci străbuna limbii daco-geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea originea, după părerile multor cercetători, chiar latina. Prin stră-străbuna ei, pe care o numeşte pelasga carpato-dunărean-balcanică, limba română e, în fond, punctul de plecare pentru limbile europene şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru latină, care nu e nici „limbă mamă”, nici „soră” (poate, cel mult, „verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Jimenes Huertas, se consideră că traco-geto-daca, străbuna limbii române, are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii traco-geto-dace, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină. Cercetătorul, apreciind că întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul pe premisa falsă, inventată, că latina e limba de origine, „limba mamă”, a limbilor romanice, consideră că se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce „limbi romanice”?).

DESPRE DREAPTA INTERPRETARE A DATELOR DIN LIMBILE ROMANICE SAU CĂTRE O NOUĂ ȘTIINȚĂ A ROMANISTICII

De | 2019-10-06T12:21:32+00:00 16 iunie 2015|

În acest articol, autorul ajunge la concluzia că actualele limbi romanice par să fie urmașele limbilor băștinașe, influențate mai mult sau mai puțin de lingua romana rustica. Lingviștii consideră, în mod greșit, că așa-zisa latină vulgară era diferită de la regiune la regiune, de la provincie la provincie ca să poată explica diferențele dintre limbile romanice. Termenul de latină populară sau vulgară îl vom înlocui cu cel de lingua romana rustica (sau limba romană rustică) specificând că această limbă era unică și nu diferea de la regiune la regiune, dar ea a influențat limbile locale, în principiu limbile (sau dialectele) italice, celtice sau traco-ilire. În lucrări anterioare, autorul arată că toate aceste limbi erau destul de apropiate între ele, fapt care explică o mare parte a asemănărilor dintre ele, asemănări care de multe ori nu se regăsesc în latină. Este, în primul rând vorba de articolul hotărât și nehotărât, larg răspândit în toate limbile romanice, dar care lipsesc din limba latină, dar și din lingua romana rustica, precum și de alte fapte de limbă. Articolul de față aduce în discuție o serie de astfel de aspecte de limbă, dar rămân o mulțime de altfel de date care trebuie descoperite și interpretate ce cercetări viitoare.

Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate

De | 2015-12-16T13:54:22+00:00 18 mai 2015|

Autorul îşi propune să identifice, pe baza cercetărilor recente, străbuna îndepărtată, primordială a limbii române, etapele ei de evoluţie, precum şi locul acesteia în cadrul limbilor europene. Folosindu-se lucrări din domeniul istoric, mitic, arheologic, lingvistic şi genetic, sunt analizate diverse teorii privind istoria limbilor europene. Se urmăreşte o armonizare, o „împăcare” a mai vechilor teorii pe baze istorice şi arheologice cu datele noi ale lingvisticii şi, mai ales, ale arheologiei genetice. Luând în considerare rămăşitele umane de acum cca. 40.000 de ani din arealul Europei, autorul enunţă, ca alternativă la teoria migraţionistă (din Asia Centrală) a lui „homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene (teza autohtoniei europene), peste care au venit, după aproximativ 20 de milenii, vorbitorii haplogrupurilor R1a, I 1b şi R1b. Cercetătorul propune, introducând termeni noi, patru etape principale de evoluţie pentru limba română: pelasga carpato-dunărean-balcanică (pentru proto-indo-europeana sau ante proto-indo-europeană) în epoca stră-străveche, postnostratică şi postanatoliană, ca străbuna îndepărtată în timp, primordială, a românei; pelasga carpato-dunăreană (indo-europeana primitivă sau comună ori primară) în perioada neolitică; limba traco-geto-dacă în Antichitate şi româna în contemporaneitate. Se consideră că străbuna românei are statutul de factor genetic al limbilor europene şi al unora neeuropene. Sunt acuzaţi „ştiinţificii” noştri actuali de trădare de neam, de incapacitate şi rea-credinţă în stabilirea identităţii reale (în special, lexicale) a limbii naţionale. Acum, când alături de cercetători români, mulţi lingvişti, istorici şi geneticieni străini aduc dovezi indubitabile în favoarea adevărului tezelor dacologice, e timpul pentru „lucrul bine făcut”, adică ştiinţific făcut, şi în lingvistică românească oficială.