Titu Maiorescu – Mihai Eminescu: relații cu lumini și umbre

Moto: Errare humanum est, perseverare diabolicum.

 Prof. Nae Georgescu îmi amintește într-un text recent publicat în revista băcăuană „Credința ortodoxă“[1] de contextul dramatic al conspirației împotriva incomodului gazetar Mihai Eminescu.

Am scris cu obidă de-a lungul timpului despre odiosul atentat social reușit în care rolul principal l-a jucat cu brio Titu Maiorescu. Încep de astă dată prin comentariul succint al unei cărți în care conspirațiile, stratagemele politice, farsele, comploturile politice, intrigile, cabalele abundă. E vorba despre Istoria contimporană a României a lui Titu Maiorescu, unde acesta urmărește cum de la 11 februarie 1866 pînă către 1900 în chip uimitor – consideră Nae Georgescu – așa-numitul mentor descrie, laudă, reușitele unor conspirații / comploturi: termenii îi sînt foarte familiari, nu-l incomodează cîtuși de puțin. Este – mutatis mutandis – cum am urmări noi, astăzi, virtuozitatea driblingului în fotbal, de pildă. Este materia primă de la care au pornit și scrierile lui Ion Luca Caragiale.

Nu mă miră atitudinea cu pricina după ce-am audiat recent o expunere argumentată a prof. univ. dr. Florin-Cristian Gheorghe despre titlul de „doctor în filozofie[2]“ nu trecut magna cum laude, ci, vai, cumpărat de Titu Maiorescu la Universitatea din Giessen cu importanta sumă de 50 florini (1 florin = 11,5 franci în 1859) după ce convenise cu prof. dr. Schäfer, rectorul instituției, să i se echivaleze ultimii doi ani de studii liceale de la Academia Theresiană cu absolvirea facultății printr-o disertație orală la 25.06.1859, orele 18. Facila tranzacție îl va face pe Titu Maiorescu să producă o notă jurnalieră: unul care cade la un examen de doctorat trebuie să fie un măgar. Că nu putea fi vorba de un doctorat veritabil reiese clar pentru oricine a trecut printr-o facultate: în primul rînd candidatul care avea 19 ani nu era absolventul vreunei facultăți la data respectivă și nici vorbă să fi parcurs cei trei ani de doctorantură obligatorii! Totuși, hîrtia din Germania a avut rolul de a-l propulsa, căci în urma demersului făcut la ministerul francez de resort a fost emisă o hotărîre în 20 martie 1860: Diploma de doctor în filozofie [sic] eliberată la 10 iulie 1859 Domnului Maiorescu (Titu-Liviu), născut la Craiova (Valahia) la 27 februarie 1840, de către Universitatea din Giessen (Hesse-Cassel) este declarată echivalentă diplomei franceze de bacalaureat în litere și conferă numitului Domn Maiorescu drepturile și prerogativele atașate diplomei franceze de bacalaureat în litere prin Legi, Decrete și Regulamente.[3]

În privința studiilor superioare ale lui Titu Maiorescu în capitala Franței a scris Marin Bucur într-un articol publicat încă din 1973 în „Manuscriptum“ și reluat în 2021-2022 de revista „Cugetarea europeană“. Criticul a cercetat foile matricole universitare din epocă și a ajuns la concluzii diferite de acelea oficial-promovate cu sîrg[4]. În realitate, „dizertațiunea franceză în Litere“ scrisă între 1860-1861 la Berlin (unde între timp, ca june serios trăind pe banii babacăi, se și amorezase lulea[5]) n᾽a  pas encore atteint une forme française – după cum îl înștiințase oficial Universitatea. Nu-și putuse termina nici teza de licență în drept, căci mai avea de susținut un examen de drept comercial pentru care nu se pregătise deloc. Marin Bucur notează cu acribie: Conform matricolei de la Archives Nationales, Maiorescu dădu examenul restanțier la 13 noiembrie, iar la 28 noiembrie își susținu teza de licență („du régime dotal“), eliberîndu-i-se diploma la 12 decembrie 1861.[6] Desigur, despre vreun doctorat veritabil[7] nu putea fi vorba!

De bună seamă, nu se pot contesta cariera politică și meritele culturale ale lui Titu Maiorescu în epocă (la 22 de ani era profesor universitar la Iași, decan și rector la 23, academician  la 27, deputat la 30, ministru la 34 etc.), dar fiindu-i necuvenit titlul său de doctor, pe care biografii i-l atribuie vesel și necritic iar Școala îl confirmă neabătut în împrejurările biografice pe care le-am rezumat, se ridică mari semne de întrebare despre „seriozitatea pregătirii sale academice“ menționată în sursele moderne de informare precum wikipedia:

Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum (sublinierile mele).

Tocmai graba cu pricina – desigur tînărul n-avusese vreme în cei șapte ani de-acasă să mediteze la adevărul proverbial graba strică treaba! – este un semn al neseriozității și al imposturii! În această perspectivă se cuvine a discuta și despre relațiile personale ale lui Titu Maiorescu cu Mihai Eminescu, ce par a debuta în cireșar 1871 cînd cei doi se întîlnesc la Botoșani. Licențiatul sorbonard cu zece ani mai vîrstnic era deja inițiat din 26.11.1866 în Loja masonică ieșeană Steaua României al cărei Venerabil era George Suțu  (după cîteva luni, cu aceeași curioasă grăbire care e caracteristica biografică definitorie maioresciană, adică la 11.02.1867, va primi gradele de Companion și Maestru). Din 1 mărțișor 1868 începea să apară „Convorbiri literare“, organul Junimii înființate cu un an mai devreme, în 1867 la Iași, din inițiativa boierilor luminați – cu toții masoni – Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, cărora li se va adăuga, desigur, și Titu Maiorescu.

Dintre toți, Iacob Negruzzi, intrat în posesia unui titlu meritat de doctor în drept al celei mai vechi instituții de învățămînt superior din Berlin, anume Universitatea Humboldt (aici a studiat pe îndelete, nu în grabă, în perioada 1859-1863) ar fi îndreptățit să fie numit spiritus rector al prestigioasei asociații culturale întrucît era și veritabilul conducător al revistei „Convorbiri literare“. Membru titular din 1881 al Academiei Române, de mai multe ori vicepreședintele instituției, iar de două ori conducînd-o chiar în calitate de președinte (25.05.1910 – 25.05.1913; 6. 06.1923 – 12.06.1926, apoi secretar general al ei (28.05.1915 – 6.06.1925), Iacob Negruzzi va deveni și Venerabilul Lojii Masonice Steaua României în 1886. Lui îi revine și meritul de a-l fi descoperit ca poet pe Mihai Eminescu după cum notează în Amintirile sale:

Pe la sfîrşitul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870, mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. (…) Aruncînd ochii din întîmplare asupra mesei mele de lucru, văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în samă. Era adresată Redactorului Convorbirilor literare şi scrisă cu litere mici ca o mînă de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una dintre numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschizînd plicul găsii o scrisoare împreună cu o poesie întitulată Venere şi Madonă, amîndouă iscălite de M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţa a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfios ce nu vrea să se dea pe faţă.

Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă Venere şi Madonă, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:

„Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri“

interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit. Foarte impresionat am cetit poezia de mai multe ori în şir, iar a doua zi, des de-dimineaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mînă.

– În sfîrşit am dat de un poet, i-am strigat întrînd în odaie şi arătîndu-i hârtia.

– Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu, să vedem! El luă poesia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise:

– Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?

– Nu ştiu, poesia e trimisă din Viena.

(…) Peste cîteva zile, fiind adunarea Junimii şi Maiorescu cetindu-ne versurile Venere şi Madonă toţi şi mai ales Pogor au fost încîntaţi de acest poet necunoscut.[8]

„Necunoscutul“ pentru Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu publicase totuși începînd din 9 mărțișor 1866 în revista „Familia“ (înființată de Iosif Vulcan în 1865 la Pesta) douăsprezece poezii (De-aș avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F. I.) și un articol (Repertoriul nostru teatral), directorul publicației optînd fără a cere părerea debutantului Eminovici să-i finalizeze prin „-escu“ numele, ceea ce pe adolescentul de șaisprezece ani privatist la gimnaziul din Cernăuți nu l-a deranjat deloc, fiindcă semințele românismului sădite în sufletul lui de iubitul dascăl Aron Pumnul deja încolțiseră. Peste doi ani, „nașul“ îl va cunoaște personal pe tînărul devenit sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, cu ocazia unui turneu, primind pentru două dintre numerele revistei La o artistă și Amorul unei marmure (ce vor apărea la 30 gustar și la 1 brumărel 1868).

Episodul povestit de memorialistul Iacob Negruzzi pe care l-am redat e prilejuit în 1869 de scrisoarea trimisă din Viena de studiosul „auditor extraordinar“ – calitate dobîndită de Mihai Eminescu grație susținerii financiare a tatălui său, Gheorghe Eminovici, la care acesta convenise impresionat, desigur, de succesul literar dovedit de publicația prestigioasă a lui Iosif Vulcan. Deși nesoldate cu vreo diplomă, studiile universitare felurite și intense[9] fertilizează fenomenal mintea deja bine organizată din anii de pelerinaj 1866-1869 prin ținuturile românești. La această puțin cunoscută perioadă biografică, Mihail-Nicolae Stanca face interesante trimiteri în vol. I al cărții sale Mihail Eminescu și Adevărul Sfintei Scripturi[10]: Referitor la acest atribut, „singuratic“ [este, de fapt, vorba despre substantivul singurătate din „Iar desfătarea caldă-nnobilat-a / Inima ta, ea fiica înțeleptei / Singurătăți…“], un alt motiv pentru care poetul se folosește de acesta se datorează faptului că, în momentul cînd scrie, se află la șase ani distanță de experiența ca pustnic, ascet rugător singuratic și după trei ani de studenție la Viena și, ca și cum ar fi citit [opera] Sfîntul[ui] Ioan Gură de Aur Comparație între pustnic și rege, el dorește să marcheze diferența copleșitoare dintre omul student și copilul pustnic, care nu este cu nimic mai prejos decît diferența constatată de Sfîntul Ioan Gură de Aur[…] Înțelegem că studentul Eminescu nu dă doi bani pe viața lui din ultimii șase ani, în comparație cu experiența duhovnicească făcută în iarna 1866-1867, în Peștera Sfîntul Grigorie Decapolitul, în prezența unui pustnic, a unui singuratic, dar atît de îmbunătățit duhovnicește (pp. 331-332, sublinierile sînt ale autorului).

Colaborarea susținută cu texte din ce în ce mai valoroase la „Convorbiri literare“ îl determină pe Titu Maiorescu ca din numărul din 15 florar 1871 al revistei să înceapă publicarea studiului Direcţia nouă în poezia şi proza română unde este amintit şi poetul care de-acum frecventa și Junimea: Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum așa de puțin format încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în „Convorbiri literare“, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbagiului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și, pe lîngă aceste (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice. […] Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalță peste măsură poeții mai vechi, și lauda ditirambică a lui Țichindeal, d.e., și a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Relațiile par în această perioadă cordiale. Socotindu-l pe Mihai Eminescu la fel de descurcăreț în obținerea titlurilor universitare ca pe sine, Titu Maiorescu îl convinge să-și continue studiile la Berlin între 1872-1784 obținînd pentru el o subvenție lunară de zece galbeni din partea Junimii, iar din partea ministerului instrucțiunii publice pe care-l conducea îi trimite o sută de galbeni pentru obținerea doctoratului. Fiul căminarului nu era însă apt de tranzacții doctorale oneroase, așa încît se va întoarce în țară în 1874 doar îmbogățit spiritual. E ajutat, e drept, de același Titu Maiorescu să ocupe diferite funcții: profesor suplinitor, revizor școlar al județelor Vaslui și Iași, corector și redactor la gazeta oficială a primăriei Iașului „Curierul de lași“ etc. Ca publicist apogeul îl va atinge abia cînd se va muta în 1877 la București, transformînd obscurul ziar conservator „Timpul“ într-o armă politică redutabilă, veritabil cotidian național, depășind cu mult așteptările celor ce voiau să facă din Mihai Eminescu un simplu instrument docil; redactorul principal amenința, de la o vreme, prin convingerile sale patriotice, prin vastitatea cunoștințelor, prin argumentele dezvăluitoare ale adevărului istoric și îndeosebi prin verbul său formidabil nu numai interesele de gașcă ale conservatorilor, ci și pe cele ale liberalilor și pe ale regelui.

„Mai potoliți-l pe Eminescu“ avea să fie comanda politică dată de la Viena de P. P. Carp, care fusese trimis acolo pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania și Italia), care de altfel a și fost încheiat pe 18 (30) brumărel 1883. Deja Mihai Eminescu supărase grav prin citirea poeziei manifest Doina pe organizatorii sărbătorii de la Iaşi, la 5 cireșar 1883, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare, așa încît ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merseseră la Viena, unde Grădişteanu îşi ceruse scuze pentru a-i calma pe austrieci.

Abia acum ocrotitorul și prietenul Titu Maiorescu își va dovedi din plin adevărata față, organizînd diabolic la 28 cireșar 1883 scoaterea din viața publică a prea incomodului gazetar ce apăra interesele românilor ardeleni spre teribila nemulțumire a regelui Carol I și a elitei conservatoare și liberale. Numai, de s-ar face asta fără greutate notează „mentorul Junimii“ în jurnal în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883. Înscenarea nebuniei redactorului de la „Timpul“ și internarea lui premeditată la ospiciul privat „Caritatea“ al dr. Alexandru Suțu însoțită de expulzarea din România a directorului ziarului „L’Independance Roumaine“ Émil Galli şi închiderea sediilor societății „Carpații“ au făcut parte din amplul scenariu. Se știu deja evenimentele din fatala zi la care au contribuit, din păcate, și alți prieteni precum Ioan Slavici –  însurat cu spioana Ecaterina Szöke Magyarosy –, Simţion, Chibici, Ocăşeanu, Siderescu şi locvacele cu imaginațe bogată Grigore Ventura – prototipul ridicolului Rică Venturiano al lui I. L. Caragiale. Rezum cîteva ilegalități peste care biografii și istoricii oficiali au trecut și trec cu seninătate: dr. A. Suţu a acceptat internarea „pacientului“ adus în cămașa de forță de la Băile publice Mitraşevski fără un document care să cuprindă datele personale şi domiciliul „pacientului“ şi ale „petiţionarului“ și fără un act medical subscris de doi medici; nu a fost înştiinţată administraţia specială asupra internării; nu a fost constituită o comisie de medici care să-l examineze pe „pacient“; nu s-a întocmit buletinul medical, păstrîndu-se doar un simplu bilet de mînă, scris de dr. A. Suţu ulterior, la 5 cuptor 1883, drept  „certificat medical“, cu diagnosticul iniţial schimbat de alţi medici, „pacientul“ fiind „tratat“ cu neuroleptice și – ceea ce ține de penal – otrăvit cu mercur… Cu certitudinea că și-a făcut din plin datoria de ocrotitor și de prieten plătind anticipat internarea în ospiciu cu 300 de lei, Titu Maiorescu a și plecat în străinătate chiar în ziua internării lui Mihai Eminescu pentru a se deroba de răspundere dinaintea eventualelor rude ale „alienatului“…

Cînd în brumar 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel – dar în dezacord cu Titu Maiorescu care știa bine rațiunile politice ale „bolii“ – „pacientul“ este trimis în sanatoriul Oberdöbling  din Viena, medicii de acolo nu confirmă alienarea. După un tratament adecvat din care lipsea, de bună seamă, mercurul ce fusese interzis în practica medicală europeană de prin 1850, medicul austriac Obersteiner îl va declara sănătos și va recomanda externarea. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac au dispărut într-un mod misterios, ca mitul nebuniei lui Eminescu să poată fi alimentat în continuare în țară. Protectorul Titu Maiorescu, gîndind că este bine să-l mai ţină pe Mihai Eminescu departe cît mai multă vreme, îi organizează o călătorie în Italia.

Întorcîndu-mă la Nicolae Georgescu, acesta a lămurit contextul înlăturării lui Mihai Eminescu din viața socială a României înfățișînd importanța tratatului româno-austriac din 1883: Ce voia acest tratat? În primul rînd, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus“ s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.[11]

Înțelegînd foarte bine situația în care se afla, gazetarul-poet a încercat zadarnic să înfățișeze adevărul. S-a păstrat, de pildă, o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu: S-a răspîndit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sînt răspîndite poate cu rea credinţă, încît şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica. Acest demers publicistic nu s-a făcut iar minciuna a continuat să fie vehiculată diabolic găsindu-se și un diagnostic pe placul oficialităților: sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă – după cum i se năzărise unui doctor de la Iași, Iszac, care dorea chiar să scrie o lucrare despre „cazul Eminescu“, sperînd să intre în analele medicinii; dar, vai, contrar tuturor preceptelor medicale are vremii care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 pînă la 7 grame!…

Dintre studiile medicale întreprinse ulterior, cele făcute de Ovidiu Vuia mi-au atras atenția: Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sînt cît se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică.

Foarte bine documentat, Constantin Barbu rezumă:  Crima împotriva lui Eminescu a început prin administrarea mercurului chiar din ziua de 28 iunie 1883. Atunci s-a produs anihilarea lui Eminescu, jurnalistul. Cauzele sunt în principal patru:

1. Cauza politică (situaţia Europei, Tratatul secret cu Austro-Ungaria, complotul împotriva Regelui Carol I, siguranţa Regatului Român)
2. Cauza subiectivă (pătratul amoros: Mite Kremnitz, Titu Maiorescu, Carol I, Eminescu) (Scrisorile indiscrete trimise Veronicăi Micle, ajunse în mâna lui Caragiale, apoi la C.A. Rosetti).
3. Lupta pentru supremație simbolică: boala supremaţiei la Carol I şi Titu Maiorescu („gelozia“, invidia, ura distrugătoare contra lui Eminescu).
4. Afacerile dezvăluite de Eminescu ca jurnalist (Stroussberg, Warshawski etc.).

Crima şi documentele ei se găsesc în dosarele 968/1883, 1568/645//1889, certificate medicale, telegrame, articole, rapoarte ale servicilor secrete, corespondenţă. Doctorul Șuțu recunoaște în Autopsia lui Mihai Eminescu (Ms. I, 1, publicat de mine în facsimil color inedit, în Eminescu a fost ucis, în Memorialul Mihai Eminescu, în Arhiva Mihai Eminescu, ms. I, 1): „Eroare. Eminescu n-a avut sifilis.“

Inculpaţii acestei crime multiple: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D. A. Sturdza, Doctorul Şuţu şi complicii: Mite Kremnitz, P. P. Carp, I. C. Brătianu, Ocăşanu, Secăşanu, Siderescu, Simţion…[12]

Prietenul Titu Maiorescu deținea din ziua internării „lada cu cărţi“, conținînd caietele și toate manuscrisele lui Mihai Eminescu, ridicată de la ultimul domiciliu din București – acela din casa familiei Ioan Slavici –, rămînînd mut la toate demersurile proprietarului. Îi mijlocește internarea forțată din brumar 1886 pînă în prier 1887 la un alt ospiciu, cel de pe lîngă Mînăstirea Neamţ, în pofida protestelor „pacientului“, care reclamă lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi că acolo a fost internat ca alineat, deşi nu fusese și că „îngrijitorii“ aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l calma, fiindcă încercase să fugă de mai multe ori… Drama continuă pînă la o ultimă internare la „Caritatea“ dr. A. Suțu, unde în 15 cireșar 1889 e lovit în cap de un pacient iresponsabil din azil și moare. Titu Maiorescu notează în jurnal: Pe la 6 ore a venit Stemill și Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie.

În volumul colectiv Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor (București, Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015) conținînd studii elaborate de Irinel Popescu, Ioan Aurel Pop, Cecilia Cârjă, Ioana Bonda, Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruţ Sarafoleanu, Vladimir Beliş – precedate de un Argument al academicianului Eugen Simion – se recunoaște că diagnosticul sifilis inclusiv tratamentul aplicat „pacientului“ în stabilimentul dr. A. Suțu au fost eronate. Mai exact, Victor Voicu, academician, medic şi farmacolog, studiind documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo-patologice avansează ipoteza unui sindrom maniaco-depresiv, precizînd că intoxicaţia iatrogenă cu mercur a supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neurotoxică, cu o agravare a depresiei şi apariţia altor simptome psihice, neurologice şi organice. La rîndul său, prof. univ. dr. Vladimir Beliş, specialist în medicină legală, afirmă că tratamentul cu preparate ce conţin mercur induc un sindrom neurologic progresiv, cu ataxie, tremurături, tulburări de deglutiţie şi de vorbire, anxietate, instabilitate şi depresie psihică. Aceste manifestări explică „semnele nebuniei“ la care fac referire unii contemporani care l-au putut vedea pe Mihai Eminescu în răstimpurile în care era externat.

Constantin Barbu amintește o lucrare – astăzi uitată – apărută în 1972 a altui medic Ion Nica, Mihai Eminescu. Structura somato-psihică, oferindu-ne și fotocopia unei file pe care o reproduc în acest articol.

E falsă teoria lui Titu Maiorescu că Mihai Eminescu nu a mai scris nimic după 1883, din cauza „nebuniei“ el find „iresponsabil“; dogma a făcut o lungă carieră biografică, preluată fără discernămînt de G. Ibrăileanu și de G. Călinescu și, pe urmele lor, de nenumărați alții, printre ei numărîndu-se Perpessicius și I. E. Torouţiu. De exemplu, La Steaua a fost compusă în 1886 la Băile Repedea de la Iaşi şi mai apoi – culmea! – publicată în „Convorbiri literare“. De ce nu-mi vii a fost scrisă în timpul sechestrării la sanatoriul de la Mînăstirea Neamţului în 1887. Tot aici a compus o scrisoare destinată Veronicăi Micle conținînd alte versuri. Au lăsat mărturii și vizitatorii ocazionali precum  Alexandru Hodoş, redactor la „Fântâna Blanduziei“, care a scris într-un număr din decembrie 1889: Cîte bucăţi de hîrtie pe care Eminescu avea obiceiul să-şi însemneze, în cea dintîi formă, neînchegată bine, idei şi impresii, cîte chiar din acele pe care-şi însemna şi bucăţi săvîrşite nu s-au pierdut şi de acestea, pe care le-a risipit întîmplarea. Alexandru Vlahuţă relata, la rîndul său, după o astfel de vizită din martie 1889, că-i recitase versuri pe care le avea în minte și pe care nu avusese pe ce le scrie: Rostirea lor îl încălzea şi ochii şi glasul i se înviorau. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe, foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă: ,,Atîta foc, atîta aur,/ Ş-atîtea lucruri sfinte/ Peste-ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte“.[13] În 1888, ajuns în București, Mihai Eminescu începe colaborarea la „Fântâna Blanduziei“, înființată de frații Alexandru, Ulpiu și Nerva Hodoș, hebdomadar literar-politic proaspăt înființat avînd drept moto versul Unde vei găsi cuvîntul ce exprimă adevărul. În această perioadă studiază limba sanscrită și traduce Obsesiune de Mark Twain și din Le joueur du flute de Emile Augier piesa într-un act Laïs, cuprinzînd și replici originale:           

LAÏS

Oare munții țării tale cu prăpăstiile adînci

Ce ridică pîn’la nouri a lor capete de stînci

De amenință chiar cerul, uimitoare și mărețe,

Au minunile acestea n’au putut să te învețe

Ca să pui pe libertate preț mai mare, nu în silã

Să supui a ta voință unui jug fără de milă?

 

CHALKIDIAS

 O! senine nopți de vară, mult frumoase erau ele,

Dulce-a lor singurătate, mîndru cerul plin de stele,

Unde sînt acuma toate? Așternuturile moi

Numai flori mirositoare de la munte și trifoi…

Unde caprele ușoare?…[14]

Același neobosit Constantin Barbu a alcătuit un dosar care: cuprinde documentarul complet al unui proces care va avea loc cu adevărat. Eminescu ne-a lăsat în agenda sa, ms. 2292 (fila 38r), testamentul, încrustat. Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lăsat-o ca secret sacrificator. Îi transmisese lui Maiorescu, anume, că este ein aufgegebener Mensch, un om sacrificat. Doctorul Tălășescu, ținînd creierul lui Eminescu în mînă văzuse, „așchiile țestei capului zdrobită de o mînă criminală“ și creierul „ucis de o violență crudă“.[15]

În fine, merită precizată poziția tranșantă a aceluiași reputat eminescolog în relația Titu Maiorescu – Mihai Eminescu. Cel ce semna argumentul lucrării colective deja menționate afirmă că ar fi o iraționalitate întunecată faptul de a investiga faptele lui Maiorescu, întrucît el este legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu, I. L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură. Comentariile lui Constantin Barbu sînt necruțătoare:

Eugen Simion vorbește ca să se afle în treabă. Tot așa cum știe din auzite cîte ceva despre documentele din arhivele secrete austriece. În urechiada lui zice că ar trebui publicate și celelalte, dacă mai sînt. Numai că eu am publicat cîteva sute de pagini în Codul invers! Ceea ce știa Franz Joseph în 1883, nu știe Eugen Simion nici în 2015.

A vorbi în termenii aceștia: „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu, I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură“ înseamnă că n-ai uitat să scrii ca la „Lupta de clasă“ (unde nu erau, totuși, permise greșelile de limbă, ca la Academie…). De Cugler, de Șerbănescu, de Brătescu-Voinești, ce să zicem? În epocă, Hasdeu îi era superior în filologie lui Maiorescu, Tocilescu îi era superior lui Maiorescu în istorie, iar în logică Maiorescu era un mare plagiator. Dacă e să fim cinstiți cu prefața lui Maiorescu la volumul de Poezii din 1883, textul lui Maiorescu este ridicol, scris într-o limbă de lemn penibilă. Aproape că nu există în această ediție poezie fără greșeli de tipar.[16]

În așteptarea unor alte documente și mărturii, trag concluzia că, în pofida marilor deosebiri de caracter și de poziție socială, între Titu Maiorescu și Mihai Eminescu au existat relații complexe, contradictorii, debutînd cu o apropiere reală – atît cît îi permitea firea calculată și „olimpiană“ a avocatului, criticului și „mentorului“ Junimii –, continuînd cu ajutoare financiare și profesionale dar sfîrșind lamentabil, sub tirania comandamentelor politice ale vremii, printr-o suită diabolică de metode specifice masoneriei.

București, 5-19 gustar 2022

[1] Ultima zi la „Timpul“ a lui Eminescu (1), în menționata revistă lunară de cultură și atitudine creștin-ortodoxă, anul XXVI, nr. 6 (304), iunie 2022, pp.1, 6.

[2] Atrag și aici atenția asupra grafierii greșite, cu „z“, a cuvîntului; consider că ar trebui să ținem seamă de vocabula grecească „zophia“ = „întuneric“, paronimul și totodată antonimul parțial al lui „sophia“ = „înțelepciune“. Etimologic, filo-zophia înseamnă dragoste de întuneric, iar filo-sophia – dragoste de înțelepciune.

[3] V. „Cugetarea europeană“, anul XXIII, serie nouă, nr. 1 (43) martie 2022, p. 7.

[4] Dau două exemple din puzderia de articole encomiastice dedicate personajului: 1)[…] în condiţiile în care, doctor în filosofie, el a fost licenţiat nu numai în litere, dar şi în drept […] în plan profesional, dacă şi-a început activitatea ca magistrat, din 10 ianuarie 1866, când a intrat în Baroul de Iaşi, şi până la sfârşitul vieţii (iunie 1917), adică 51 de ani, a avut calitatea de avocat, aceasta fiind astfel profesia căreia i-a consacrat cea mai mare parte a activităţii sale. Nu în ultimul rând, mai întâi în 1888 şi apoi între 1900–1901, a îndeplinit funcţia de ministru al justiţiei, ocazie cu care a încercat să „moralizeze“ deopotrivă magistratura şi avocatura. Dincolo de practicarea magistraturii ori activitatea la bară, de elaborare, interpretare a legii şi aplicare a prevederilor sale, şi-a afirmat în diferite ocazii şi talentul oratoric deosebit în susţinerea pledoariilor şi a punctelor sale de vedere. Totodată, din păcate, Maiorescu a fost nu numai magistrat şi avocat în cadrul unor procese, dar, de câteva ori, a avut chiar calitatea de inculpat, precum în cauza privind „scandalul“ de la Şcoala Centrală de fete din Iaşi. Dincolo de specificul problemelor, şi în domeniul dreptului, Titu Maiorescu şi-a exprimat esenţele personalităţii sale de animus rector, pentru că, aşa cum îl caracteriza un contemporan, la catedră sau la tribuna publică, pe banca ministerială, la barou şi în pretoriul justiţiei, în toată viaţa lui publică, „aşa de frumoasă şi de senină“, el a impus valoarea, corectitudinea şi seriozitatea. Într-adevăr, Maiorescu a marcat epoca sa în cultura şi viaţa publică românească prin înclinarea sa spre idealitate şi cultul sincer pentru adevăr şi frumos, preţuirea virtuţilor poporului şi sănătatea morală a societăţii. (v. „Tribuna învățământului“, 15.06.2017, Titu Maiorescu, juristul de prof. univ. dr. dhc Mircea Duţu, Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române, https://tribunainvatamantului.ro/titu-maiorescu-juristul/; sublinierile îmi aparțin); 2) Ambițios și tenace, Maiorescu se preocupă cu seriozitate de pregătirea sa academică, în mai multe domenii, obține un doctorat în filosofie „magna cum laude“, apoi, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept. […] Companion și Maestru în Loja masonică ieșeană „Steaua României“ (1866 ). Autorul „formelor fără fond“ a profesat ca avocat și profesor universitar, a condus ziarului „Timpul“ din București și Revista „Convorbiri Literare“ de la Iași. Despre el, au circulat în epocă – și chiar mai târziu, până în contemporaneitate – tot felul de informații denigratoare la adresa moralității sale și a modului în care își rezolva conflictele. S-a vorbit mult despre implicarea sa în stigmatizarea lui Eminescu și declararea poetului ca bolnav psihic. De asemenea, în presa de la sfârșitul secolului [al] XIX[-lea], se spunea că, în calitate de avocat, apăra cauze îndoielnice, cu mize financiare uriașe. Așa este și cazul procesului în care criticul avocat și ministru l-a apărat pe Abdulah Mustafa, un tătar care, pe baza unor documente false, a revendicat proprietatea unei uriașe suprafețe de pădure din Dobrogea. (https://m.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi/articol/dobrogeadigitala-titu-maiorescu-om-insemnat-mai-mult-avocat-decat-filosof-5337.html; sublinierea îmi aparține).

[5] Iată ce mărturisește chiar el epistolar: Cauza esențială și focul central al preocupărilor mele științifice și sociale este Clara. Cu spiritul său fin și judicios, dezvoltat prin educațiunea fundamentală, ce se află în Germania, îmi fu pînă acum și îmi va fi totdeauna un tribunal competent pentru lucrările mele, mai ales în competența eleganței formale. (Cf. Marin Bucur).

[6] Amănunte găsesc la autorul deja citat supra în nota 3: Tite Live Maiorescu, „licenţiat în litere, membru corespondent a[l] Societăţii filosofice din Berlin“,  şi-a susţinut teza pentru licenţă la Facultatea de drept din capitala Franţei, joi 28 noiembrie 1861, în faţa unei comisii format[e] din patru profesori, având ca preşedinte pe M. Duverger. Potrivit reglementărilor universitare în materie, lucrare[a] a cuprins abordarea unui subiect [anume] regimul juridic al dotei, din două perspective: cea a dreptului roman: Jus romanum. De jure dotium şi, respectiv, cea a dreptului francez: Droit français. Du régime dotal. (Jus romanum. De jure dotium. Droit français. Du régime dotal, thèse pour la licence, Charles de Mourgues Frères, Successeurs de Vinchon, Paris, 1861.)

[7] Sau „pe bune“ cum se zice în limbajul colocvial actual.

[8] Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, în Scrieri alese II, Bucureşti, Editura Minerva, 1970 (cf. http://176.223.123.190/eminescu-si-junimea.html ).

[9] Însemnările din caietele eminesciene adunate de Magdalena D. Vatamaniuc în volumul Fragmentarium. Ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda și indici au fost publicate de Editura Științifică și Enciclopedică din București în 1981.

[10] Vol. I-II, Iași, Editura Pim, 2020.

[11] Cf. Mircea Puşcaşu, Adevărul despre cum a murit Mihail Eminescu, ucis la comandă, 16 ianuarie 2013, https://bucovinaprofunda.com/2013/01/16/adevarul-despre-cum-a-murit-mihail-eminescu-ucis-la-comanda/#more-3290

[12] Adevarul despre EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Planul profesorului Constantin Barbu. EXCLUSIV Ziaristi Online

[13] Cf. https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/poeziile-nestiute-ale-lui-mihai-eminescu-ultimele-1662569.html

[14] Cf. Ovidiu Vuia, articol apărut în „Libertatea“, New York, Anul VI, nr. 56, aprilie 1987. (http://www.miscarea.net/libertatea-lais.htm ).

[15] V. Constantin Barbu, FALSURILE lui Eugen Simion din volumul-maculatură „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor“. Dovezile lui Constantin Barbu: DOCUMENTELE încarcerării şi interdicţiei lui Eminescu şi Raportul medico-legal. Ziaristi Online

[16] Constantin Barbu, Maladiile lui Eugen Simion. Constantin Barbu sare în apărarea lui Eminescu: „Eugen Simion – Inchizitorul ramolit“ (II). Ziaristi Online