Toponime românești care derivă de la cuvântul sare

Pe teritoriul României există mai multe toponime care derivă de la rădăcina proto-indo-europeană *sal– cu sensul de „sare”, cum ar fi Slatina, Slănic, Slătioara și altele, toponime care sânt considerate de origine slavă de către lingviștii noștri de ieri și de azi, ceea ce nu este corect. În acest articol voi încerca să arăt că acestea sânt autohtone. Menționăm că termeni cu sensul de „sare” există în mai toate limbile indo-europene.

Un prim exemplu este toponimul Slatina care este același cu substativul slatină „apă sărată” care, după dicționarele românești ar proveni din slava veche bisericească slatina, fără să indice sensul, ca de obicei. Termenul slatina se regăsește și în bulgară cu sensul de „izvor din care apa nu țâșnește zgomotos, ci curge lin”. Prin urmare sensul termenului bulgăresc este diferit de cel românesc, iar cel din slava bisericească trebuie să fi avut același sens  cu cel din bulgară, dacă a existat în această limbă.

Forme similare se regăsesc și alte limbi slave din Balcani sau din zonele adiacente, dar sensul este, de asemenea, diferit: cf. sârbo-croatul slátina „izvor de apă minerală”, slovenă slatina „apă carbo-gazoasă”, cehă slatina „mlaștină”, rusă (dialectal) solotina „mlaștină”, ucraineană solovtina „mlaștină sărată”, poloneză slotvina „mlaștină” etc. Dicționarul etimologic al limbii bulgare (Bъlgarski Etimologičen Rečnik) susține că forma bulgară derivă dintr-un proto-slav *saltinā < *saltъ „sare” cu formantul t, la rândul său din IE *sal-, *sāl-. fără să indice sensul acestei rădăcini indo-europene din care, după autorii bulgari, ar deriva și latinul saltus „pădure, desiș”. În latină există două omonime saltus. Unul cu sensul de „salt, săritură”, iar celalălat cu senul de „vale împădurită, defileu, trecătoare” la care se pare că se referă Dicționarul etimologic bulgar, dar asocierea este lipsită de sens în acest caz.  Autorii acestui dicționar fac o serie de confuzii, nu știm dacă sânt voite sau datorită unor slabe cunoștințe de indo-europenistică.

De fapt, aici este vorba de două rădăcini proto-indo-europene complet diferite ca sens, anume PIE *sal– „sare” și PIE *sel– „a sări”. Nu credem că formele slave provin din vreunul dintre aceste rădăcini. În proto-indo-europeană există și rădăcina PIE *sal– „gri murdar”, din care derivă  o serie de termeni în diverse limbi indo-europene cu sensul de „murdar, întunecat”. Din acesta par să derive majoritatea formelor slave, cu anumite excepții. În unele cazuri, din limbile slave menționate mai sus pare să fi existat o contaminare. Cel puțin în cazul formei ucrainene solovtina „mlaștină sărată”, unde se pare că este vorba de o contaminare între o formă slavă cu sens de „mlaștină și cea românească (geto-dacă) cu cea de „apă sărată”. În bulgară, sârbo-croată pare să fie vorba de împrumturi din stră-română, unde sensul a deviat de la „apă sărată” la „izvor de apă sau de apă minerală”.

Din cele prezentate aici reiese destul de clar că forma românească slatină „izvor de apă sărată, saramură folosită la conservarea alimentelor, mâncare foarte sărată” nu este de origne slavă. Nici măcar cognat cu formele slave cu sens de „mlaștină” nu este. Este evident că forma românească derivă din PIE *sal– „sare”, rădăcină răspândită în toate grupurile de limbi indo-europene. Pentru detalii, cei interesați pot consulta Dicționarul Etimologic al Limbii Române, în două volume, apărut în toamna aceasta (vezi sare). Prin urmare, pentru termenul sare din limba română, există cognați, nu numai în limbile slave, germanice, celtice, indo-ariene, limba greacă etc., ci și în alte limbi italice, pe lângă latină. Astfel este o copilărie să spui că substantivul românesc sare este de origine latină. Pe de altă parte sânt atestate toponime dacice, tracice și ilire care derivă de la aceeași rădăcină; cf. toponimul dacic Salentinai (undeva în Ardeal), toponimul iliric Saldae (în Pannonia) și toponimul tracic Salsovia, la sud de Dunăre. Dintre toate cel dacic este cel mai apropiat de actualul slatină din care provine toponimul Slatina. Menționăm că în România se află mai multe toponime Slatina în diverse zone ale țării. Pe lângă toponimul Slatina există și cel de Slătioara în județul Vâlcea, lângă Horezu, unde există și acum izvoare de apă sărată, apă pe care țăranii o foloseau până de curând la conservarea alimentelor. Aș menționa aici și numele de familie Săraru, în localitatea Slătioara, unde s-a născut cunoscutul romancier Din Săraru. Alt toponim care are aceeași origine este și toponimul Slănic (Moldova), oraș în județul Bacău dar și o localitate Slănic din județul Prahova. Se știe bine că la Tg. Ocna, la cinci kilometri de Slănic Moldova au fost mine de sare încă de pe vremea dacilor. Între Tg. Ocna și Slănic Moldova, există localitatea Gura Slănicului unde există izvoare de apă sărată, saramură pe care localnicii și astăzi o folosesc la conservarrea legumelor  – ca și în Slătioara, de altfel.

Se mai știe, de asemenea, că romanii au venit în Dacia doar să jefuiască aurul și sarea de aici și de aceea au ales să controleze doar zonele din Dacia unde se aflau minele de aur și cele mai multe mine de sare, deci o mică parte din Dacia lui Decebal, unde au stat doar vreo 165 de ani. Din aceste fapte de istorie superficial rumegate a apărut mitul romanizării care, după cum vedem, poate fi combătut cu argumente științifice solide. Trebuie să adăugăm că sunetul l a rotacizat în limba română doar în cazul în care a fost în poziție intervocalică, cum este cazul substantivului sare, dar nu și în acele situații când nu s-a aflat într-o astfel de poziție ca în cazul lui slatină, Slănic, Slatioara sau chiar a adjectivului sălciu (cf. apă sălcie „apă cu un gust deosebit, rezultat din conținut mare de săruri minerale”) care derivă de la aceeași rădăcină, în niciun caz de la salcie cum greșit opinează diverși lingviști români, ceea ce este de altfel un non-sens. Astfel de non-sensuri abundă în dicționarele limbii române.

Ca să concluzionăm, substantivul românesc slatină nu este înrudit (cognat) cu cele slave, cum consideră dicționarele românești dar și lingivștii bulgari și alți autori care s-au ocupat de acești termeni. Totuși în unele limbi slave termenul respectiv este fie o contaminare cu cel românesc, fie un împrumut din stră-română al cărui sens a fost deviat în limbile slave. Prin urmare toponimele românești discutate aici sânt, ca și cele antice menționate mai sus, de origine dacică și provin de la aceeași rădăcină proto-indo-europeană ca și sare.