Un cimitir albastru le scoate la iveală

 

Mi-ar fi plăcut să pot spune astăzi ceva ce nu s-a mai spus. Dar, din nefericire, când este vorba despre femei, s-a spus deja totul… Sub orice formă de artă și nu numai. Astfel că, oricât de mult mister ar duce cu ea o femeie, misterul acesta a luat tot felul de forme, pentru a o descrie, a o înțelege, a o cunoaște sau a o învăța. Atât cât poate fi cunoscută, înțeleasă sau descoperită o femeie. Căci despre asta tot există atâtea controverse, mai ceva ca despre toate minunile lumii la un loc. „Marea întrebare, la care nu știu să răspund, în ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este următoarea: ce vrea, de fapt, o femeie?”  (Sigmund Freud).

              Nici eu nu aș ști să răspund, sau nu știu unde să mă duc cu gândul mai întâi, pentru a scrie despre femeie așa cum am văzut-o și înțeles-o eu în viața asta; cum am perceput-o din marile scrieri, cum am înțeles-o trăind alături de ea, învățând de la ea, ascultând-o, certându-mă cu ea sau fabricând cele mai frumoase povești.

               Pentru mine, dacă mă gândesc la toate femeile din viața mea, acelea care au un chip real, sau pe care doar le-am fabricat cu ochii minții, după ce le-am sorbit poveștile din tot felul de scriituri, femeia e un cult. Un univers. Un mare gol. Un ocean de cuvinte. Să se mai caute înțelesuri, căci este loc…

În literaturile vremurilor au fost mii de imagini întruchipate în câte o femeie care, pentru acea perioadă, era un simbol, un punct zero la care se raportau generațiile de dinainte și de după, o imagine arhetipală pe alocuri, trădând, dincolo de eternul feminin, acele trăiri pure și nealterate de societatea vremurilor.

Femeia a fost, este și va fi un subiect de multe scrieri dar și de mult mai multe trăiri. Știm cu toții deopotrivă că o Jane Eyre, o Anna Karenina, o Elizabeth Bennet au răstălmăcit gândirile multora dintre noi odată cu primele lecturi obligatorii cerute în școli și poate mult după acele momente, atunci când am citit o carte nu doar pentru că era un „must” în vremurile acelea, ci pentru că ceva din noi a cerut poate o reînțelegere, o redefinire a unei personalități dincolo de momentul în care ni s-a cerut însușirea unor aspecte ale personalității feminine.

Să mă întorc cu gândul în literatura română, nu pot să nu menționez, măcar pentru timpul alocat, dacă  nu și pentru dorința de a înțelege și de a pătrunde cât mai adânc înțelesul primordial al vieții, câteva personaje care m-au marcat. Evident, marea lor majoritate sunt femei cu înalte principii morale, femei care în lumea care le-a consacrat sunt adevărate arhetipuri. Și mă gândesc aici la Mara lui Slavici, la Otilia lui Călinescu, la Maitreyi a lui Eliade și lista ar putea continua.

Dacă analizăm în profunzime literatura română modernă, găsim ipostazele feminității în toată  diversitatea și complexitatea lor, eroinele complicate, fascinante și misterioase ale romanului psihologic din perioada interbelică.

Femeile vremurilor acelea și ale literaturii române, chiar dacă nu au nume sonore, căci poate nimeni nu s-a încumetat să le adune deopotrivă într-o carte, sunt femeile satului românesc.

Eu le-am « întâlnit » și le-am « cunoscut » citind epitafurile frumosului cimitir de la Săpânța. La prima vedere am crezut ca e doar o poveste despre oamenii locurilor, ce ar fi putut fi surprinsă într-o carte. Mai târziu, mergând mai în amănunt și citind toate epitafurile, am înțeles că nu este doar despre oameni, ci despre acei oameni despre care am învățat și citit în repetate rânduri, acei oameni de la care moștenim lumea ce ni se așterne astăzi la picioare. Și astfel s-a născut volumul «Crucile de Săpânța» ca o emblemă a satului în toată măreția lui.

Despre femeia satului maramureșean pot scrie cu aceeași dăruire, plăcere și pasiune, așa cum aș face-o despre mama sau despre bunicile vieții mele. De la care am furat în fuga vieții toate îndeletnicirile, toate vorbele și toată bunătatea de care astăzi mă fac vinovată.

Multe dintre mesajele ce rezidă în cimitirul vesel sunt despre acea femeie simplă, pentru care principala preocupare era familia. Grija era împărțită între copii, soț și îndatoririle ei de cetățean al satului.

Femeia de la sat trebuia să-și îndeplinească îndatoririle în societatea care o guverna, să nu se abată de la tipar și să nu iasă în evidență cu nimic. Să fie doar o proiecție, nu o entitate.

Un aspect pe care l-am descoperit este că femeia nu avea niciodată libertate, fiind supusă bărbatului, în toată puterea cuvântului. Și cred că nici acum, cu ceva ani întârziere, lucrurile nu s-au prea schimbat.

Niciodată femeia nu era percepută ca cea care putea susține o casă, o familie; niciodată femeia nu era ea aceea care putea duce pe umerii săi toate neajunsurile unei gospodării.

Însă femeia e dincolo de soție, mamă. Dorința ei nestăvilită de a avea moștenitori și de le asigura o viață cât mai lipsită de griji este de remarcat în cele mai multe dintre poveștile reliefate de aceste epitafuri.

Cred că nicicând nu era mai puternic acest sentiment matern ca în perioada de după cel de-al doilea război mondial, moment în care imaginea femeii în societate suferă câteva schimbări dramatice.

Am citit și am regăsit mare parte din istoria bunicilor mei în aceste texte și nu mai departe de aici, am trăit cu sufletul în gât acele vremuri când neputința de a accede la un trai mai bun nu era la fel de vizibilă și de apăsătoare ca în zilele noastre.

Am descoperit o nebănuită dorință a femeii de a lucra, de a fi vizibilă în societate prin orice fel de implicare – de la a coase cergi, a toarce lână, a cultiva pământul, a îngriji animalele, a pregăti de mâncare, a ține casa cum spune o veche vorbă românească.

Scriind despre femeie, nu pot să nu iau în calcul și momentul când s-a născut această scriere: luna martie. E o  lună plină de însemnătate și de iz femeiesc, daca ne gândim în particular la două zile de sărbătoare: 8 și 25 Martie. Cât privește 8 Martie, nu știu dacă e cineva care nu sărbătorește: o mamă, o bunică, o fiică, o soție și șirul femeilor din viața fiecăruia dintre noi poate continua.

Despre ziua de 25 martie nu știu daca se cunosc la fel de multe sau mai ales de ce sărbătorim Buna Vestire, adevărata zi a femeii. În context religios semnificația acestei sărbători este reprezentată de momentul în care Arhanghelul Gavril a anunțat-o pe Fecioara Maria că va da naștere Mântuitorului Iisus Hristos. Dincolo de contextul religios și de însemnătatea acestei zile în calendarul nostru creștin-ortodox, pentru mine ziua de 25 martie este ziua de naștere a bunicii mele. Bunica mi-a fost o a doua mamă, care mi-a călăuzit pașii, de la care am învățat, însă mi-am însușit mult mai târziu răbdarea, bunăvoința, mângâierea și puterea de a trece peste orice obstacol. E poate o emoție dincolo de granițele cuvintelor și simțămintelor, aceea de a mă ști în grija acestor două femei alături de care eu m-am înţeles ca om. Din orice moment și punct al vieții m-aș întoarce și m-aș uita înapoi, aș face-o cu recunoștință și cu un suflet încărcat, dar cald. Sunt lucruri pe care le-am câștigat, cu un preț mare, însă lucruri fără de care n-aș putea merge înainte.

Eu sunt omul care simte când suferința macină un preaplin sufletesc, sunt omul care simte cum descătușarea unui zâm­bet ar aduce beneficii nemăsurate, sunt omul care poate aduce liniștea într-un vârtej sufletesc – dar și viceversa este la fel de adevărată – sunt omul care poate rememora cu un patos și un suflu precum cel din toate povestirile și amintirile lui Creangă vremuri apuse, trăiri profunde, dorințe mai mult sau mai puțin exprimate. Știu că sunt în egală măsură omul prezentului și omul trecutului. Aș putea fi în egală măsură povestitor, cât și jurnalist pe front, de fiecare dată trăind cu aceeași intensitate momentele care mi se aruncă în drum.

Când mă gândesc la bunica, simt miros de turtă făcută pe plită. Simt miros de haine uscate în ger. Simt mirosul de bunică atunci când alerga neo­bosită într-o cămară plină cu gemuri, compoturi de struguri și murături. Reme­morez îmbrățișări calde și sincere, cuvinte de alint pornite din­tr-un preaplin sufletesc. Am închis ochii pentru o secundă și am rememorat patul micuț de lângă soba de teracotă, care era fie prea rece, fie prea încinsă, în spatele căreia îmi ascundeam păpuși și mai apoi cărți, într-o cameră în care dimineața devreme mirosea a jar și a fum, iar seara târziu mirosea a struguri uscați, a mere sau a mămăligă prinsă de fundul ceaunului.

Dacă timpul ăsta ar putea fi retrăit, am fi prea bogați sufle­tește.

Femeia pe care astăzi o am în fața ochilor s-a îndepărtat cu mult prea mult de acest arhetip pe care eu l-am cunoscut și pe care l-am regăsit în cele mai multe dintre epitafurile de pe crucile din Cimitirul Vesel, și evident mă refer aici la femeia de la oraș, cea care nu mai e de mult o proiecție a bărbatului, ci, dimpotrivă, a unei societați bazate pe mult prea puține rigori și pe din ce în ce mai multe tentații, care au îndepărtat-o cu totul de acel simbol.

Am adus în discuție mai devreme acele arhetipuri ale literaturii române, pentru că cele mai multe dintre ele se regăsesc aici, într-un loc poate uitat de vreme, dar niciodată de oameni și de vremuri.

Sunt atâtea povești care zac pe niște cruci ponosite de vânturi și de ploi, povești care ne vor duce cu siguranță către acea latură a noastră pe care vrem să ne-o amintim de fiecare dată ca o vreme demult apusă.

O vorbă românească spune că „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”. Pe aceasta am regăsit-o cu fervoarea unui copil în fiecare dintre aceste texte, ducându-mă cu gândul înspre un timp în care nimic din tumultul vremurilor de acum nu pare să aducă aminte.

Era o vreme când copiii și nepoții erau cel mai de preț dar, era vremea noastră, a celor care astăzi încă mai putem trăi în urma unei vieți la țară.

Sunt, ca în orice poveste, și femei care au suferit, fiind alungate din casele lor de către copii sau nepoții pe care i-au crescut; nu de puține ori găsim această revoltă în cuvântul lor nerostit. Suferința le-a măcinat pe de-ntregul și cumva moartea a venit ca o alinare pentru acei ani de furie neexprimată, sau mai mult de atât, furie care a măcinat din trăirile și existența lor.

Femeia din vremurile acelea se poate regăsi cu siguranță și în vremurile noastre, chiar dacă puțin mai „cizelată” de anii pe care îi trăim, însă doar în satele care încă mai duc în spate tradiții și obiceiuri pe care le așteptam cu sufletul jucăuș de fiecare dată când o sărbătoare ne-o aduce în fața ochilor.

Dincolo de o tradiție și de un timp memorabil, acea frumusețe despre care au scris Slavici, Rebreanu, Sadoveanu rămâne intactă chiar și la distanță de peste o sută de ani.

Sunt atâtea femei care atât în vremurile de demult, cât și în vremurile de acum, sunt acelea mistice, pline de suspans și de neverosimil; sunt femeile complexe, acelea ca par că duc pe umerii lor toată omenirea și care, printre picături, de ploaie sau de sudoare, se mai pot gândi și la ele și la ceea ce își doresc în viața lor; sunt femeile bărbătoase, cele care suprimă calitatea și resursa masculină din gospodărie, din viața de familie sau chiar din cea personală (oricât de mult disprețuim această femeie, o găsim din ce în ce mai des în lumea de astăzi); avem femeia modernă, cea la care cred că visăm cu toatele în momentele noastre de liniște cu noi înșine, însa cea pe care nu o putem întruchipa într-o lume în veșnică modernizare și schimbare. Avem și femeia percepută ca un eșec al feminității, și asta cred că este din ce în ce mai prezentă, tocmai născută dintr-o lume cu moravuri ușoare.

Mă strivește o oarecare nostalgie acum când scriu aceste rânduri, pentru că realizez că acest “etern feminin” nu a fost și nu poate fi alterat niciodată. Întotdeauna vor exista scrieri, fotografii, povești care vor aminti despre acea femeie la care cu toții ne-am fi putut închina odinioară și de ce nu, chiar și în zilele noastre?!

„ În ziua de azi femeia este văzută fie ca obiect sexual, fie în rol de gospodină, fie ca victimă a violenței bărbatului, fie ca o ființă capricioasă, dar și ca simbol al armoniei și, nu în ultimul rând, ca o persoană mult mai cinstită și mai muncitoare decât un bărbat.” (Femeia interbelică versus femeia recentă în România)

Simplitatea de odinioară e cu mult mai dorită și mai râvnită, așa cum o simt eu acum, cel puțin gândindu-mă la acea dorință de a fi acolo unde societatea avea ceva de spus despre tine.

E greu  să spun altfel, însă femeia la Pătraș și la Pop e o femeie autentic românească; o femeie despre care s-a scris și despre care încă se mai poate scrie, chiar daca uneori în pierdere.

Cu toții vom ajunge subiect de cruce într-o zi, dar cu siguranță nu la fel de bine reliefați într-o societate în continuă degradare, așa cum reiese din aceste mesaje cu puternică încărcătură sufletească și morală, pe care un cimitir albastru le scoate la iveală.

Să fii femeie nu e un chin; să reușești să dai societății ce ai de dat, nu e nici pe departe o corvoadă. Să o faci astfel încât societatea și vremurile să își amintească de tine și să te pună la loc de cinste, e cu adevărat un subiect de cel puțin o medalie…

Iar pentru toate femeile din viața noastră, acelea pe care încă le mai putem întâlni și alături de care ne mai putem bucura, bine ar fi să facem din luna Martie o lună de sărbătoare. Iar pentru acelea pe care le putea revedea doar în poze și în mesaje uitate de vreme și de timp, să punem un mărțișor deoparte…

Poate că lumea își recapătă mersul ei fără fiecare dintre noi, însă niciodată nu va mai fi la fel de vie și de autentică fără aceia care ne-au învățat să zâmbim când vedem un curcubeu pe un cer prea umed și prea învolburat.