Un tratat sapiențial: Medicina Iubirii de dr. Adrian și Cristian Harghel

Cartea format 16/70×100 cm cuprinzînd 370 de pagini datorată medicilor creștini – tată și fiu – Adrian și Cristian Harghel[1] este un eveniment editorial.

Curios neglijată, după știința mea, pînă la data scrierii acestor rînduri atît de specialiști cît și de nespecialiști, cartea o consider o lectură obligatorie în primul rînd pentru toți slujitorii lui Esculap și, deopotrivă, ai altarelor. În al doilea rînd, orice intelectual are de beneficiat parcurgîndu-i conținutul, grație vastelor informații acumulate și interpretate de autori aparținînd, deopotrivă, domeniului medical, celui teologic și filosofic-literar, fapt care, ce-i drept, obligă cititorul la multă atenție și reveniri asupra frazelor, ba chiar la adnotări și însemnări. Este, aș zice, o invitație la urcuș  inițiatic pe un fel de scară asemenea celebrei scrieri-îndemn a lui Ioan Scărarul, o chemare la profundă meditație creștină și la serioase introspecții menite progresului individual în plan profesional (medical și teologic) și îndeosebi general- duhovnicesc.

Subintitulat Cum să ne vindecăm prin credință, volumul e divizat în șaizeci de capitole precedate de un Cuvînt înainte semnat de pr. prof. Florin Boitan de la Biserica Delea Veche, București (p. 7), de o Introducere (pp. 9-10) și de cîteva rînduri de Mulțumiri, ambele compuse, desigur, de dr. Cristian Harghel (p. 11). D-sale îi datorează cititorul precizări prețioase referitoare la geneza cărții precum: Am urmărit cu interes dezbateri academice pe diverse teme de bioetică, diversitatea punctelor de vedere și a opiniilor nefăcînd altceva decît să mă convingă de lipsa lor de veridicitate. Autori ca John Breck și H. Tristram Engehardt Jr. mi-au confirmat însă convingerea că nu poate exista decît o singură morală, cea creștin-ortodoxă, și un singur punct de vedere adevărat, reprezentat de perspectiva ortodoxă, abordată amplu și de autori ca Jean-Claude Larchet, Mitropolitul Hierotheos Vlachos, prof. dr. Pavel Chirilă etc.

Așadar, ne aflăm nu dinaintea unui tratat – cum scrie cu modestie dr. Cristian Harghel – ci dinaintea unei propedeutici în „Medicina Iubirii“ și, totodată, cu mult mai important din punctul meu de vedere, dinaintea unei convingătoare, emoționante mărturisiri de credință din partea unor oameni de știință contemporani.

Dacă, din respect pentru autori, accept că Medicina Iubirii nu este un clasic tratat medical[2], sper că mi se poate admite aserțiunea anticipată în titlul acestui eseu critic că este unul sapiențial. O singură scăpare –  ce-i drept, recunoscută verbal la 21 brumărel 2017 de coautorul Adrian Harghel[3] care onorează cu prezența sa activă Cenaclul euxin – ar putea fi invocată drept contraargument la această afirmație, anume că: În nicio altă profesie, în afară de preoție, nu există atîtea șanse de a-L întîlni pe Hristos ca în profesia medicală (p. 174). Desigur, în pedagogie există cel puțin tot atîtea ocazii cotidiene de a-L avea alături pe Iisus Hristos, pe Cel preponderent numit în Evanghelii Învățător. Reiterez și extind ceea ce am scris și am spus cu diverse ocazii referindu-mă la intuiția genialului gînditor și scriitor Mihai Eminescu despre dreapta guvernare într-un stat ideal creștin, anume că popa, dascălul și doftorul aflați în sfîntă comuniune fac să funcționeze de (la) sine (adică fără vreun amestec politic sau juridic-polițienesc), orice sat, oraș, stat de pe pămînt, în orice vremuri. Această trinitate intelectual-creștină în armonioasă conlucrare a fost obiectul predilect distructiv-dezbinator al diavolului, fie că a fost cel de odinioară, al cumplitei revoluții franțuzești, fie că a fost cel al însîngeratului secol al XX-lea, cu cele două uriașe erori ideologic-genocidare bolșevismul / comunismul și nazismul / fascismul. Evident, tot diavolul se află în spatele adepților „corectitudinii politice“ și „genderismului“ care învolburează prezentul nu numai atacînd neobosit, subminînd, viciind, mituind, manipulînd pe cei îndrituiți să-și îndeplinească datoriile civice, ci substituind prin impostori și ticăloși o parte dintre acești profesioniști, cu precădere pe unii dintre slujbașii Bisericii, ai Școlii și ai Spitalelor. O fac, de bună seamă, cu cinism și hărnicie diavolească spre compromiterea conlucrării teologico-pedagogico-medicale[4], în acest ignobil scop aservindu-și grotesc și caricatural o parte importantă din mass-media.

Ca adaos necesar la diada preot-doctor, pedagogul[5] pregătește și inițiază sistematic primii pași omenești pe drumul către oricare carieră de succes în lumea pe care o cunoaștem (inclusiv către carierele în discuție: medicală, bisericească ori… pedagogică!), el continuîndu-și sporadic menirea cu adulții pe toată durata vieții (i.e. „educația permanentă“, cf. paremiologic „cît trăiește, omul învață“). Fiindcă îmi este la îndemînă prin formație, din această perspectivă, anume pedagogică, voi aborda în cele ce urmează cartea Medicina iubirii.

Pornesc de la o enumerație începînd cu BOALĂ și antonimul SĂNĂTATE fiindcă acești termeni constituie cheia de înțelegere a demersului datorat dr. Cristian Harghel și dr. Adrian Harghel. Aproape sinonim cu boala este termenul SUFERINȚĂ, iar trecerea de la boală la sănătate se face prin VINDECARE. Alte concepte filosofico-teologice întrebuințate din perspectiva medicală de autori sînt MÎNTUIREA și IUBIREA. Corelația dintre acești șase termeni o asigură RUGĂCIUNEA. Să-i analizăm cu răbdare și atenție.

BOALA provocatoare de suferință fizică (fiziologică) și/sau psihică (sufletească / spirituală) este pentru bunul simț comun nedorită, de evitat, cea mai bună dovadă fiind salutul banal a circa 90% dintre noi (multă) sănătate! pe care-l primim/adresăm cotidian în chip mașinal. Paradoxal, autorii cărții, urmînd îndemnurile sfinților[6], o definesc însă: mijloc de resituare pe axa împlinirii voinței divine, o corectare de curs, un sistem de ghidaj sau de reorientare a ființei deviate spre Ținta ultimă (cf. p. 58); prilej de sensibilizare a sufletului spre primirea harului și chiar medicament (cf. p. 59); o formă de manifestare a Proniei divine în planul tainic al mîntuirii și, în chip ciudat, o formă lucrătoare a iubirii divine (cf. p. 67); posibilă cale a mîntuirii (cf. p. 71) etc. Pentru creștinii avînd ca modele pe Sfinții Apostoli și Evangheliști tălmăciți de teologi, scriitori, filosofi ș.a. apare limpede că boala poate fi și rea și bună. Depinde de cum este folosită (Sf. Ev. Ioan – cf. p. 69); boala este un rău necesar, prevenind alunecarea în păcate mai mari (Sf. Ap. Pavel – cf. idem); boala și suferința, după cum constată Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Ioan Scărarul sînt leacuri ale mîndriei și prilej de smerire (cf. J. C. Larchet – cf. p. 70); bolile trupești curăță bolile sufletești (Schimonahul Macarie – cf. p. 72). Scopurile bolilor, așa cum sintetizează Sf. Teofan Zăvorîtul, nu ar trebui cercetate, întrucît slujesc în chip personalizat spre mîntuire: Dumnezeu trimite unele boli spre pedeapsă, ca pe o epitimie, pe altele spre învățătură de minte, ca omul să-și vină în fire, pe altele ca să izbăvească de necazul în care ar fi căzut omul dacă ar fi fost sănătos, pe altele ca omul să dea dovadă de răbdare și astfel să merite mai mare plată, pe altele ca să curețe de toată patima și pentru multe alte pricini (cf. p. 183).

Desigur, necreștinilor astfel de definiții le apar… scandaloase! Pentru majoritatea oamenilor de știință, recunosc Adrian și Cristian Harghel, boala este dezechilibru, dereglare funcțională, anomalie structurală, alterare a funcției normale a unui organ, aparat sau sistem, cu manifestări descriptibile ca semne de simptome (cf. p. 60), o accelerare a cursului vieții către moarte (cf. idem).

Dacă vi s-ar cere, stimați cititori ai rîndurilor de față, să alegeți între aceste două categorii de definiții, pentru care ați opta?… Greutatea alegerii adevărului valabil pentru sine (deci sincer, intim acceptat)sporește cînd durerile mai mari sau mai mici îndurate personal, cauzate fiind de o boală oarecare, și-ar manifesta actualitatea! Să ne imaginăm numai!… Nu-i așa că o cohortă de argumente raționale și nenumărate instincte lucrează în sensul materialist-ateu de respingere și luptă cu boala și consecințele manifestării ei?…

Să lăsăm deocamdată în suspensie concluziile asupra bolii și să mergem mai departe pe calea conceptual-enumerativă propusă.

SĂNĂTATEA păstrată (profilactic) ori redobîndită prin vindecare (tratament) constituie scopul medicinei – ar zice, pe negîndite, oricare dintre noi. Însă autorii, abordînd sănătatea în aceeași perspectivă creștină (cf. cap. 8, pp. 54-57), își încep pledoaria printr-un citat dintr-un Îndrumar pentru restabilirea sănătății (text îngrijit și completat de protosinghel Sofian Ardelean). Îl redau integral: Acum sănătatea trupului, pentru orice om, nu mai poate fi un bun dobîndit în mod definitiv; ea nu există niciodată în mod absolut și[,] de fapt[,] nu este altceva decît un echilibru parțial și provizoriu, o stare de mai puțină boală (p. 54). Iată acum cîteva dintre argumentele care relativizează conceptul la care ne referim: Natura umană este bolnavă și s-a îmbolnăvit din pricina călcării poruncii (Sf. Maxim Mărturisitorul); în Adam (cazul prototip), natura umană a căzut victimă bolii și stricăciunii (Sf. Chiril al Alexandriei); păcatul (…) este lucrarea morții în noi (pr. Rafail Noica); trebuie să mergem la doctori nu pentru a fi „vindecați“, ci doar să fim „tratați“ [căci] în această viață nu ne putem vindeca niciodată desăvîrșit și nici să ne facem „sănătoși“ deplin (cf. Sf. Nectarie al Optinei); sănătatea în condiția noastră prezentă este totdeauna într-un oarecare fel de boală, care nu se arată sau nu are suficientă amploare spre a fi reperată ca atare (J. C. Larchet) etc. Prelungind aceste considerații, autorii ajung la următoarea (era s-o adjectivez „scandalizatoare“, îndreptățit de punctul de vedere superficial cvasiunanim!) afirmație: Există o sănătate ce duce inevitabil la moarte, deci este falsă, și există o sănătate ce duce spre viața veșnică, după cum există și corespondențele complementare ale suferinței (p. 55). Într-adevăr, utilizînd mereu dezinvolt terminologia teologică, odată cu deseori citatul J. C. Larchet, autorul unui impunător tom – Creștinul în fața bolii și a morții[7]–, se ajunge la axioma: pentru creștin, „lucrarea de mîntuire / tămăduire se împlinește prin sinergia harului dumnezeiesc dăruit de Sfîntul Duh cu strădania personală a creștinului de a se deschide acestui har și de a și-l împropria“. Această semiosferă (?) a vindecării-mîntuirii în duh creștin prezintă o caracteristică particulară și obligatorie a participării active nu numai a doctorului și a Harului, ci și a „bolnavului“ în procesul terapeutic, înțeleasă ca acțiune teantrică (cf. idem).

Prin urmare, ce i-ar reveni de făcut omului de rînd, amenințat în zilele noastre, cum se știe, nu numai de boli fizice, fiziologice ș.a.m.d., ci mai ales de boli sufletești precum deznădejdea (cf. pr. Rafail Noica: deznădejdea [este] boala noastră postmodernă)? Soluția e de reținut, putînd fi concentrată într-o expresie memorabilă: „dinamismul treaz“ (îmi amintesc că Sfinții Părinți și comentatorii textelor filocalice utilizează termenul trezvie): în dinamica realității, omul, prin conștiința sa, trebuie să se mențină în stare activă, în mișcare, în schimbare, flexibil în efortul său constant și vigilent la semnalele pe care le primește (p. 56). Această atitudine e întemeiată nu numai în planul realității – sociale, economice, politice – ci mai ales în cel existențial, al înseși condiției umane postadamice, anume a suferinței (cf. idem).

Ajungem acum la următorul concept-cheie: SUFERINȚA (v. cap. 20 Suferința: necesitate, sens, abordare, pp. 105-123, dar și cap. 39 Boala și rolul suferinței, pp. 240-245). Remarca banală: suferința fizică este universală; nimeni nu poate scăpa de ea, urmată firesc de generala trimitere pedagogică (și ea în răspăr cu opinia majorității semenilor noștri!): nu contează cît de mult sau cît de intens suferim, ci cît de mult înțelegem din aceste suferințe (din Învățătura Sfinților Părinți despre boală, cf. p. 105) au previzibila trimitere biblică la Iov –desigur, cel mai răscolitor exemplu de neclintită și vie nădejde ducînd la sfințenie din întreaga Biblie. Autorii nu uită să amintească dintre desele avertismente și constatări ale unuia dintre cei mai cunoscuți și iubiți părinți români ai modernității Constantin Galeriu: Nu suferința e răul, ci păcatul este răul (cf. p. 107), dar nu au răspuns pentru ceea ce constituie misterul existenței umane: de ce trebuie viața combinată cu mai multă ori mai puțină suferință? Desigur, modelul Hristic prevalează; de aici se desface înțelegerii creștinilor triada condițională: Calea, Adevărul și Viața. Primejdia persistă însă: Mulți s-au revoltat, au căzut în necredință de frica suferinței (același părinte, citat la p. 110).

Pentru semnatarul acestor pagini s-a ivit prilejul de a-și mărturisi cele mai numeroase mirări și interogații din viață („cum a fost, oare, cu putință!?…), tocmai în legătură cu suferința din închisorile comuniste a exponenților neamului, majoritar ignorată sau bagatelizată ignar. Desigur, explicații raționale (mi-)am dat, îndeosebi căutînd să citesc memorialistica apărută masiv după 1990 și, ca pedagog, s-o fac cunoscută elevilor mei; dar, revenind la cartea minunaților și erudiților medici creștini, trebuie să citez un pasaj edificator: Percepția suferinței în perspectiva „morții absolute“ (Petre Țuțea[8]) și a unei existențe lipsite de finalitate o transformă într-o experiență cu consecințe nefaste și nocive ontologic, într-o trăire neroditoare. În mod paradoxal, la mulți bolnavi se regăsește tendința de a se refugia în manifestările impulsului de a-și trăi viața cu cît mai mare intensitate și cît „mai din plin“ (sic!), într-o oarecum magică și lipsită de consistență încercare de a nega existența suferinței, de a o face să pălească prin ignorare și concentrarea energiilor spre o trăire și experimentare cît mai plenară (sic!) a bucuriilor lumești (p. 111).

Nici la nivel planetar lucrurile nu stau mai bine. (Post)modernitatea preferă, la nivelul maselor, ignorarea soluției creștine a abordării suferinței în perspectiva soteriologică, recuperatoare (…). Toate terapiile spirituale și energoinformaționale noncreștine se întemeiază pe principiul folosirii diverselor tehnici cu intenție curativă, fără Dumnezeu, punînd accentul mai degrabă pe amorțirea conștiinței, a simțurilor, pe relaxare, nepăsare, pe realizarea unei „apatii“ maladive, în încercarea de a substitui suferința cu plăcerea sau cu o hipoestezie a conștiinței. Mai grav [este că] terapiile anticreștine creează o stare de spirit și un cadru favorabil abandonării credinței și implicit [a] iubirii de Dumnezeu, orientînd actul terapeutic spre sferele abisale ale psihismului inferior și ale influențelor demonice (idem).

VINDECAREA presupune înfruntarea bolii și implicit a suferinței; este deci saltul existențial prilejuit de experimentarea, evident în grade și cu intensități diferite, a celor două tipuri de „pedagogii“ – pentru omul comun, puțin sau deloc credincios – sau pedagogii, fără ghilimele, pentru omul credincios, în acest secund caz potrivindu-se și atributul divine. Am putea folosi chiar conceptul inițiere pentru anumite situații minunate ori excepționale, în care pacienții beneficiază plenar după aceste încercări. Cum bolile împrumută ceva din personalitatea unică a fiecărui bolnav, manifestîndu-se imprevizibil, eludînd eforturile de diagnosticare, anihilînd tentativele terapeutice și surprinzînd printr-o evoluție greu de anticipat sau un deznodămînt neașteptat (cf. p 61), rezultă că și vindecările au, sau ar trebui să aibă, același regim personalizat. Este, de altfel, argumentul cel mai puternic în pledoaria autorilor cărții Medicina Iubirii. Patologia modernă – se mai precizează în capitolul 9, Raportarea creștină la suferință (pp. 58-73) – urmează un paralelism straniu, dar deloc inexplicabil, cu schimbările accelerate ale mentalității colective și cu „shift“-urile din ce în ce mai rapide ale paradigmelor științei moderne care[,] în impasul diversității iluzorii a conceptelor și propriilor teorii[,] începe să ridice tot mai multe semne de întrebare, fără a reuși să-și definească o poziție clară și durabilă (p. 61). Depășind perspectiva joasă, atee, a medicilor contemporani necreștini, autorii recurg în procesul sinuos-imprevizibil al vindecării la un concept menit, iarăși, a scandaliza pe omul de rînd[9]: Biserica-Spital. E vizată, desigur, terapia pentru omul întreg, așa cum din vremuri imemoriale Zamolxis întemeiase la traco-daci, prin așa-numitele sale „legi“, o medicină integrativă pe care astăzi gînditorii de aiurea o numesc „holistică“[10]. Precizările ne conduc mai departe la explicitarea titlului cărții: Prin legea iubirii, Biserica intră în spital cu puterea lui Hristos. Sacroterapia devine medicină a iubirii avînd ca obiect persoana umană în unitatea trup-suflet și relația ei cu Dumnezeu (…) Astfel bolile trupești se articulează într-un sistem valoric superior celui uzual, dezvăluind semnificații ce pretind un demers iatrohermeneutic radical diferit de cel al medicinei seculare (p. 65). Vindecarea devine, așadar, dependentă de o conlucrare Dumnezeu-pacient-doctor (atenție: ordinea enumerării nu-i aleatoare!), iar ca pedagog comentatorul acestor adevăruri nu se poate reține de a prelungi/extrapola ideea: învățătura temeinică nu este posibilă fără conlucrarea Dumnezeu-elev (văzut neapărat ca membru al unei familii și nu rupt de ea!)-profesor. Nici vindecarea definitivă și nici învățătura adevărată nu sînt posibile dacă sînt rupte de Dumnezeu. Altfel afirmat, fără Hristos, Care este Iubire, sănătatea și progresul spiritual devin iluzorii. Cum atingem înălțimea conlucrării cu divinitatea în aceste activități umane fundamentale devine limpede pentru oricine are deschise întru pricepere inima și mintea: anume prin rugăciune.

MÎNTUIREA este scopul vieții pămîntene și către el se îndreaptă creștinul, așa cum se afirmă în Medicina Filocalică. Drumul nu-i deloc ușor, sufletul și trupul trebuind să conlucreze permanent. Profilaxia biblică, mai precis a Noului Testament, acoperă viața omului înainte de concepție prin Taina Nunții, urmată de respectarea preceptelor moralei creștine. Medicina Iubirii recomandă participarea trupului, a tuturor organelor, a căror contribuție constă în exercitarea funcțiilor firești, nepervertite, normale (…) Lucrarea mîntuirii presupune și menținerea sănătății trupului, alături de cea a sufletului (…); principiul treptelor funcționează și în dietetică (p. 194). Iată precizări suplimentare privitoare la acest principiu: Sfîntul Ioan Scărarul propune (…) abandonarea în primul rînd a alimentelor care îngrașă, pe urmă a celor excitante, după care urmează dulciurile. Mazărea, lintea, fasolea „ațîță pofta“ (…) Sfîntul Ioan recunoaște că „oamenii nu au nimic cu care să poată nimici cu desăvîrșire pofta pîntecelui. Numai rugăciunile și ajutorul Mîngîietorului sînt de folos“ (idem). Desigur, mîntuirea nu este posibilă fără ajutorul Creatorului – ca și nașterea, sănătatea, vindecarea, iubirea, credința, creația ș.a. – iar odată cu obișnuita profilaxie, Medicina Iubirii are în vedere profilaxia morții spirituale a individului încă viu biologic, precum și profilaxia celei de a doua morți, ce poate surveni după moartea biologică, toate acestea, prin întreținerea sănătății de care are nevoie pentru împlinirea Poruncilor și prin grija față de trupul care va învia ca trup duhovnicesc (cf. idem). Potrivit Sfîntului Grigorie de Nazians, sănătatea este un bine numai dacă este folosită spre bine, adică spre mîntuirea sufletului și spre viața veșnică (cf. idem), dar mîntuirea este mai importantă decît sănătatea (cf. p. 195).

Statuînd nobila profesie medicală ca act de iubire sacră (scriind acestea gîndul pedagogului alunecă la catedra ce poate deveni altar dacă lecția se face cu har!), medicul fiind considerat un „co-liturghisitor“ la altarul viu al suferinței semenului (cf. p. 192), devine limpede că IUBIREA preia lucrarea, preface intenția în act, așa cum se arată în Legenda Meșterului Manole (cf. idem). Analogia cu literatura nu mi se pare în acest caz deplasată, căci tema sacrificiului dezvoltată exemplar în capodopera folclorică amintită este transpusă și în realitatea nopților de veghe la căpătîiul bolnavului, și în orele de concentrare maximă deasupra cavităților deschise, și în risipa de răbdare trebuincioasă în cazul bolnavilor aflați în faze terminale etc. Medicina Iubirii cere, așadar, și jertfă. Dragostea trebuie să fie curată, nu afișată sau declarativă; nu trebuie mărturisită, ci simțită de pacient. (…) Dragostea smerită și dezinteresată este cheia ce deschide sufletul celui căruia îi este adresată (p. 42). Interogația ce vindecare mai poate lucra dacă iubirea nu este aprinsă în om? (p. 57) cade ca o ghilotină pe conștiința medicilor mitarnici, practicînd medicina rutinier, pacientul devenind pentru aceștia un obiect-cetățean, o mașină-vorbitoare pe seama căreia se pot lua salariul, sporurile și bacșișul de rigoare. Sigur că medicina nu trebuie reinventată, ci refundamentată pe tradițiile sale originare și reatașată scopului ei ultim – Iisus Hristos – Modelul divino-uman al Doctorului (cf. p. 64). Ca și profesia dascălului care trebuie reașezată pe principiile creștine (măsura introducerii religiei în Școală e doar un paliativ, un pas formal, mărunt, fără importanță și fără urmări serioase, dacă nu lucrează permanent iubirea divină în relațiile părinți-copii, familie-profesori!), profesia medicilor este primejduită de secularism, de laicizarea corectă politic. Transumanismul – curent puternic ce se opune radical unei medicine a iubirii (cf. p. 84) – reprezintă arma contemporană cea mai de temut a potrivnicului, căci postulează optica distorsionată asupra realității, prezentînd publicului globalist viziuni utopice, cibercaliptice ale unei lumi populate cu oameni „optimizați“ cu „corpuri robotice“ (John McTernan) sau „augmentați“, îmbunătățiți funcțional și structural și adaptați supraviețuirii într-o lume mașinică, toxică, poluată și artificială care își reclamă victimele și care ridică pretenții la integrare prin modificarea structurii trupești și a configurației mintale a indivizilor care o populează (cf. p. 84). Precum totalitarismul ateu-bolșevic visa odinioară la făurirea „omului nou“, transumanismul contemporan are drept țintă crearea „postomului“ (sic!), fals promovat democratic, adică în mase, prin ceea ce se cheamă non-discriminare. Citînd pe Susan Bordo (care se referă la „obsesiile contemporane“), dr. Cristian Harghel dezvoltă în cap. Critica transumanismului (pp. 84-91) ravagiile pe care le face lipsa iubirii lui Hristos în lumea contemporană, mai ales în S.U.A. Isteria, anorexia, bulimia, fuga de urîțenie sau aversiunea față de îmbătrînire sînt creații ale culturii, fenomene culturale, rezultate ale unei perpetue și constante virusări mintale ce scurtcircuitează mecanismele interpretative și discernămîntul, conducînd la o nevoie constantă de a folosi orice mijloace în scopul atingerii unui ideal fizic sau psihic nu numai artifical, ci și himeric (p. 85). Iubirea și celelalte sentimente umane înlocuite prin enteogene induse psiho-farmaceutic (…) prin psihostimulante, halucinogene (…) prin implantarea de cipuri cerebrale sau stimularea magnetică transcraniană pentru obținerea unor stări alterate de conștiență, a unor paradisuri artificiale sau stări de obediență necondiționată (cf. p 88) conduc la o accelerată îndrăcire (autorul folosește termenul mai elegant dezumanizare!). În fine, înlăturarea iubirii din raporturile umane duce la ideea… fabricării de copii („designer babies“), prin clonare, procedeu care încalcă legea dragostei (…) facilitînd (…) relații patologice și promovînd o sexualitate deviată de la scopul său fundamental, nașterea de copii, invitînd la promiscuitate și experiment ludic (cf. p. 89). Pentru ideologii vestici care promovează asiduu aceste deviații, medicina trebuie ruptă de iubire, creștinismul fiind un adversar mereu criticat, ridiculizat, minimalizat. Or, în realitate, cum reiterează autorii, Medicina fără Iubire este lipsită de viață (cf. p. 235), iar adagiul iluminist care a creat condițiile erorilor și ororilor trăite de omenire îndeosebi în secolul al XX-lea – cel mai sîngeros din istoria Terrei – „cuget deci exist“ capătă o parafrază potrivită: „Amo ergo sum“. Iubesc deci exist (idem).

Cu fermitate se mai afirmă rațiunea demersului științific în cap. 40, Spiritualitate și sănătate – contextul științific și pseudo-științific (pp. 246-259): Medicina Iubirii trebuie unită cu religia iubirii, cu singura și adevărata religie a Iubirii Întrupate, cu credința neclintită și totală în Domnul nostru Iisus Hristos, care este Dragoste absolută și Doctor Unic și Suprem (p. 246). 

RUGĂCIUNEA este ajutor în ascuțișul bolilor (cf. Avva Isac Sirul, citat la p. 203). Comentariul autorilor la această definire este: Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune este fie ridicarea suferinței, fie întărirea bolnavului în îndurarea acesteia (cf. idem). O completare soteriologică o aduc monahii John Marler și Andrew Wermuth: Rugăciunea este singura cale către desăvîrșire, dar în lumea aceasta stricăcioasă și nedesăvîrșită, rugăciunea vine numai prin suferința inimii (citați la p. 203). Dar rugăciunile care se fac atît pentru oamenii (aparent) sănătoși cît și pentru cei bolnavi au nu doar dublu efect, ci multiplu. Astfel, în cazul celor atinși de boală adîncirea suferinței principale poate fi urmată de alternarea ei cu altele secundare ori cu ispite diverse (financiare, emoționale etc.); sau ușurarea apăsării trupești poate fi urmată de încercări spirituale; de asemenea, poate interveni vindecarea bolii dar rămîne în așteptare soluționarea crizei sentimentale etc. Oricare ar fi împrejurările, indiferent de amploarea ardoarei personale ori a celor dragi implicați și ei în rugăciuni, e de reținut adaosul cel mai important ca probă a înțelepciunii și smereniei: (dar) facă-se (după) voia Ta! Deci să fie nu după voia mea și/sau a co-rugătorilor mei, cu toții noi fiind limitați fatalmente de patul procustian al firii omenești căzute, ci să fie după voia Creatorului Care are cuprinderea și puterea nemărginite asupra trecutului și viitorului în contextele date, atît macrosociale cît și noosice.

Capitolul 36 intitulat Cîteva rugăciuni adecvate izbăvirii de suferință (pp. 220-234) anulează distanța dintre teoretic și practic, dintre domeniul medical și cel religios, medicul și pacientul fiind îndemnați să devină una prin rugăciuni, încredințați fiind că unde se adună doi (trei sau mai mulți) în numele lui Iisus Hristos, acolo va veni și El. După lectura întregului tratat de înțelepciune medical-creștină, cititorul deplin convins n-are decît să-și pună semnul de carte la Rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos, sau la Rugăciuni către Maica Domnului; la Rugăciune către Sf. Nectarie de Eghina, Taumaturgul, sau la Rugăciune către Sf. Mucenic Pantelimon ș.a.m.d. Exersarea rugăciunii, chemarea cît mai deasă a lui Dumnezeu în viața noastră, este cea mai eficientă rețetă pentru orice maladie: a chema neîncetat numele lui Dumnezeu este o doctorie care ucide nu numai patimile, ci chiar însăși lucrarea lor (Ieromonah Mina Vieriu, citat la p. 205). Deși cei care frecventează bisericile cunosc multe, unii totuși nu reușesc să și știe și, odată atins acest stadiu, să și pună în aplicare cele de trebuință; de aceea pasajul catehetic următor mă tentează a-l reda: Rugăciunea  începe cu slavă și laudă adusă Domnului, continuă cu mulțumire pentru darurile și grija lui Dumnezeu pentru noi, după care urmează cererea de iertare a păcatelor noastre și cererea ajutorului dumnezeiesc legată de luminarea minții, curățarea inimii, ferirea sau vindecarea de boli sufletești și trupești, toată cererea fiind supusă voinței divine spre mîntuirea noastră (p. 206).

Așa cum am ținut să arăt prin cele prezentate pînă acum, autorii cărții Medicina Iubirii nu ne surprind mereu prin afirmații absolut noi; o demonstrează abundența citatelor.

În privința organizării capitolelor am de remarcat însă originalitatea demersului, unele întinzîndu-se pe mai bine de zece pagini (cap. 7. Despre cauzele bolilor în concepția creștin-ortodoxă. Neiubirea. Păcatul. Diavolul. Complicitatea personală la distrugerea lumii. Efectul informațional și mediatic nociv, pp. 35-48; cap. 20 Suferința: necesitate, sens, abordare, pp. 105-123; cap. 27 Postul ca terapie și profilaxie, pp. 151-165 etc.), altele pe o pagină-două (cap. 3, Trupul în creștinism, pp. 25-26; cap. 15, Iubirea înseamnă vedere, pp. 94-92; cap. 30, Întîlnirea cu pacientul și cu Dumnezeu, pp. 174-176; cap. 37, De ce iubirea este o taină? (p. 235); cap. 54, Atitudinea medicului înaintea sfîrșitului iminent al bolnavului, pp. 333-334 etc.).

Aș mai remarca un fapt: cartea semnată de dr. Adrian Harghel și de dr. Cristian Harghel, deși e, pe alocuri, greu de parcurs, cu puzderia ei de trimiteri și de aserțiuni conclusive ce necesită mult timp de reflecție spre deplina înțelegere a rostului lor în ansamblul deosebit de complex pe care-l propune, probează viabilitatea unei simbioze medicină-religie. Or, se știe că raporturile generale dintre știință și religie au tulburat multe minți luminate ale secolului al XX-lea, dominat de ideologii materialiste. Medicina Iubirii vine acum ca un răspuns concret la falsa dilemă dihotomică inventată: sau știința, sau religia. Reușita medicilor români înscrisă în logica și-și îndeamnă la căutarea punților și la posibila realizare în viitor, așa cum sper că deja a reieșit pînă aici, atît a unei simbioze pedagogie-religie cît și – aș adăuga acum –  a altora similare: matematică-religie, fizică-religie, astronomie-religie, economie-religie ș.a.m.d. căci (urmează un truism, dar uneori trebuie să recurgem și la astfel de argumente!) nihil sine deo. Totul e ca, pe lîngă oamenii cu puterile lor limitate, să vrea și atotputernicul Dumnezeu realizarea unor asemenea simbioze!

Trăsătura definitorie pe care i-am găsit-o excepționalului demers publicistic medical-teologic Medicina Iubirii este caracterul gnomic – de aici sintagma de tratat sapiențial pe care i-am atribuit-o. Cîteva exemple înainte de necesarele concluzii și îndemnul către cititorii considerațiilor de față de a se grăbi pentru procurarea acestei cărți de căpătîi: Vidul spiritual, adică lipsa lui Dumnezeu, lipsa de sens a existenței, lipsa harului dumnezeiesc – aceasta este suferința și noi putem s-o biruim prin Hristos (pr. Constantin Galeriu, în finalul cărții sale Taina zilei a opta, cf. p. 53); Cei care nu Îl găsesc pe Dumnezeu sînt cei care Îl caută din interes (un copil de doisprezece ani, cf. p. 114); Omul nu reacționează la evenimente, lucruri, circumstanțe, ci la semnificațiile pe care le atribuie acestora (Eric Casell, cf. p. 117); Trebuie să fim calzi și să ne ajutăm unii pe alții. Iată care este semnul creștinismului din noi (pr. Serafim Rose, cf. p. 141); Ajutînd, miluind, mîngîind și iubind pe aproapele, te mîntuiești pe tine, că mai înaltă este dragostea întru rînduiala sa decît rugăciunea (pr. Ilie Cleopa, cf. idem); Dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori. Pădurile și pustiurile n-ar mai avea tîlhari, orașele denunțători, iar mările pirați (Sf. Vasile cel Mare, cf. p. 161); Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul și este scoasă din el prin post (Sf. Ioan Gură de Aur, cf. idem); Mîntuire fără răbdarea necazurilor nu există (cf. Serafim, Mitropolitul românilor din Germania, cf. p. 203); Ridică ispita și nu se va mai mîntui nimeni (Sf. Antonie cel Mare, cf. p. 203); Mult folos avem din boli; este de ajuns să le răbdăm fără cîrtire și să-L slăvim pe Dumnezeu, cerînd mila Lui (pr. Porfirie, cf. p. 203); Să ne ducem la doctor înainte de a ne îmbolnăvi și să ne rugăm înainte de a ne veni ispitele (Sf. Isaac Sirul, cf. p. 237); Simbolul medicinei este Crucea, pe care Se jertfește perpetuu, spre învierea noastră, a tuturor, pacienți și medici – deopotrivă bolnavi – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (pr. Constantin Galeriu, cf. p. 287); Fără ispite este cu neputință a se arăta sănătatea sufletului (Gheron Iosif, idem); Percepția pe care o avem despre noi înșine în clipele cînd sîntem rușinați este cu siguranță singura adevărată (C. S. Lewis, cf. p. 291) etc.

Cusururile literar-lingvistice (stil, acorduri, punctuație etc.) și tehnoredacționale – „la part du diable“, după cum numea Denis de Rougemont greșelile de acest fel – nu lipsesc din păcate nici acestui volum; păstrez o listă la dispoziția autorilor, în cazul reeditării. Chiar aș sugera un viitor tiraj cel puțin dublu al cărții, cu gîndul la reformele dorite în sistemul sanitar românesc. De asemenea, consider lucrarea benefică personalului medical din întreaga lume; de aici, nevoia unor traduceri în engleză, franceză, germană etc.

Eruditul tratat de înțelepciune care este Medicina Iubirii consider însă că depășește cu mult domeniul medical, interferînd cu religia și filosofia, conținînd prețioase sugestii social-politice, clarificînd și consolidînd atitudini, conduite pozitive general umane, de aici rezultînd o calitate rară: actualitatea pluridisciplinară și transnațională.

Rod al colaborării exemplare tată-fiu, scrierea mi-a revelat două minți contemporane strălucite pe care harul divin le-a pus în lucrare spre folosul semenilor de astăzi și de mîine, fie specialiști, fie simpli pacienți.

București, 5-12 cuptor 2018.

Notă: Fotografia d-lui dr. Adrian Harghel a fost făcută la Cenaclul euxin din 1 cuptor 2018.

 

[1] Dr. Cristian Harghel, dr. Adrian Harghe Medicina Iubirii. Cum să ne vindecăm prin credință, București, Editura Andreas, 2017.

[2] Terminologia de specialitate, trans- și pluridisciplinară nu lipsește însă. Argumentez deocamdată printr-o enumerare: misdirecționare, multifațetată, cibercaliptice, lume mașinică, enteogene, tehnofilice, disruptive, tehnologismul, economismul, tehnoglobalismul, filautică, pseudospiritualism, transmorfoză, schizisul ontologic, teleonomic, teonomic, terapii antipsihotice, terapii alternative (sic!), antidepresante, anxiolitice, binge eating, formă ego-sintonică, ego-distonică, triggeri, conceptofug, procedeu hightech, antibiogramă, prioritizarea (sic!) hranei, terapia prin shopping (!?), structural-functiv etc.

[3] D-sa este membru al Cenaclului euxin, găzduit lunar din 2017 fie de Biserica Bucur Ciobanul, fie de familia Ileana și Eugen Toma.

[4] Fac precizarea că aceste trei activități omenești nu sînt „meserii“, cum eronat se extrapolează în diferite lucrări de duzină sau chiar în studii academice, ci PROFESII implicînd, pe lîngă pregătirea superioară temeinică, vocație, dăruire și rugăciune cotidiană.

[5] Precizez că includ în această denumire întregul ansablu de profesioniști din domeniul extins al educației, începînd cu educatorii și învățătorii și terminînd cu profesorii universitari și academicienii activi civic (care organizează dezbateri și conferințe publice, scriu articole de atitudine, se implică didactic în licee și facultăți, se pronunță prin interviuri și emisiuni televizate etc.). Un cuvînt suplimentar de laudă am și pentru restul intelectualilor care se implică pedagogic în viața socială, așa cum a făcut-o recent, la cei 101 ani ai săi, scriitorul-filosof Mihai Șora.

[6] De exemplu Avva Varsanufie și Avva Ioan de Gaza consideră boala „ca manifestare a pedagogiei dumnezeiești, în sensul înțelepțirii omului“. Identic o socotea și Sfîntul Ioan Gură de Aur (cf. p. 58).

[7] București, Editura Sophia, 2006.

[8] Și el un pătimitor în temnițele regimului totalitar, după cum se știe!

[9] Amintesc spre amuzamentul cititorilor una dintre strigările tinerilor din #Rezist manipulați ideologic de neomarxiști: „vrem spitale, nu catedrale!“ Confuzia este evidentă: sursele de finanțare ale celor două domenii, religios și medical, sînt diferite și deci… neconcurente!

[10] O rezum aici, deocamdată fără comentarii: nu se poate trata ochiul bolnav fără să se trateze restul corpului; nu se poate trata orice parte afectată a corpului fără să fie tratat și sufletul. Grecii, prin Pitagora, Hipocrate etc. după secole, au recunoscut viabilitatea acestor principii, concentrînd-o în afirmații precum: sănătatea unei singure părți a corpului determină sănătatea întregului organism.