Zilele Limbii Române la Casa Artelor „Dinu Lipatti”

Cu o generozitate remarcabilă, primăria municipală a răspuns inițiatoarei unor întîlniri culturale și concerte dedicate perioadei 31gustar – 2 răpciune 2018, „Zilele Limbii Române“ (folosesc cromatica simbolică din broșura editată cu acest prilej), după cum văd că au fost ele declarate. Este vorba despre regizoarea Alice Barb, directoarea fondatoare a instituției publice de cultură care a fost „înfiițată prin Hotărîrea Consiliului General București, aflată în subordinea Primarului General al Capitalei“ – am citat din precizarea de la pagina 20 a broșurii pomenite, înmînate gratuit participanților. Manifestarea a fost gîndită ca „Ediție-omagiu George Coșbuc – Aron Pumnul – Barbu Șt[efănescu] Delavrancea“[1].

Înștiințat despre excepționalul ansamblu de manifestări cultural-artistice de un apropiat al meu, Mihnea Vintileanu, căruia țin să-i mulțumesc și pe această cale, am putut participa parțial doar la programul de sîmbătă seara, anume la conferința susținută de criticul literar Alex. Ștefănescu și la concertul de muzică românească.

Cu o frumusețe contrastantă față de majoritatea evenimentelor pe care le trăim în această epocă, am fost întîmpinați și conduși în salonul de muzică al Casei Lipatti restaurate în 2017 (cam în grabă, căci tencuiala de pe micul turn stă deja să cadă!). Aici urma să aibă loc întîlnirea cu Alex. Ștefănescu, expunerea lui  intitulîndu-se Bătrînul dascăl și tînărul poet – Aron Pumnul și Mihai Eminescu.

Tranșînd vechea dispută dintre oamenii de cultură – critici, istorici literari etc. – referitoare la cunoscutul personaj din Scrisoarea I, fără a mă convinge pe deplin, Alex. Ștefănescu a schițat figura eminentului profesor cernăuțean, autorul unui meritoriu Lepturarĭǔ rumînesc cules de᾽n scriptorĭ rumînĭ, I-IV, Viena, 1862-1865. Moartea lui, socotesc eu, prematură la cei 48 de ani abia împliniți (căci se născuse la 27 brumar 1818 și trecuse la cele veșnice la 24 gerar 1866) nu justifică epitetul-inversiune bătrînul dascăl. Nici îndeletnicirea sa de lingvist și istoric al culturii, nicidecum de filosof ori de savant care – după cum ni-l portretizează moral-demiurgic poetul mai departe – Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate, reușind în final o genială sinteză matematic-temporală (căci el sprijină lumea și vecia într-un număr), nu mi se pare potrivită. De-aș rămîne încorsetat în această paradigmă vulgarizatoare, aș îmbrățișa mai degrabă hazardata ipoteză a lui George Munteanu, anume că poetul l-ar fi avut în vedere pe Immanuel Kant (dacă nu mă înșeală memoria, am găsit aceasta pe la pagina 221 în Istoria literaturii române)! În realitate, imaginarul poetic romantic eminescian brodează în Scrisoarea I o temă cosmogonică folosind antitezele și motivele cunoscute: bătrînețea, sărăcia, solitudinea. Bătrînul dascăl este deci un personaj generic, poetic și nu se cuvine să cădem în capcana analogiilor gratuite, așa cum a făcut-o, vai, I. Al. Brătescu-Voinești „interpretînd“ Luceafărul! Îi dau dreptate, prin urmare, subtilului meu prieten de odinioară Petru Mihai Gorcea (și el plecat dintre noi prematur): În Scrisoarea I ne întîmpină o meditație în meditație, căci cel ce meditează înlăuntrul acestui al treilea cerc nu mai este „poetul“, ci bătrînul dascăl, la rîndul său imagine în meditația celui dintîi. Ca reprezentare a Spiritului, bătrînul dascăl face parte din aceeași familie de personaje cu Euthanasius, din Cezara, sau cu bătrînul din Povestea magului călător în stele sau din Strigoii.[2]

În privința analizei anunțate în program, sînt de acord cu nivelul coborît al versificării de adolescent La mormîntul lui Aron Pumnul (datată 12/24 gerar 1866) inclusă în graba circumstanțelor în broșura școlărească prilejuită de moartea neașteptată a eruditului profesor; aș avea însă de adăugat ca promițătoare de mari izbînzi rigoarea formală: măsura de 13-14 și de 6 silabe în finalul strofelor, rima (versurile 1, 3 și 4: Bucovină-senină-lumină; versurile 2 și hemistihul 5: ta-stea etc.) și ritmul (o combinație de peoni II și amfibrahi) sugerînd bocetul. În privința conținutului, pe lîngă versul observat de vorbitor Metalica, vibrînda a clopotelor jale, cu care debutează strofa a doua, e remarcabilă și imaginea auditivă din strofa următoare: […] toți îngerii în cor, / Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cîntare. E un dialog sonor pămînt (oameni) – cer (îngeri) prilejuit de o înălțare a unui geniu spre nemurire. Trebuie specificat că încă ne aflăm dinaintea unui băiat de șaisprezece ani, înscris în catalogul „gimnaziștilor privatiști“ din Cernăuți sub numele Eminovici Mihai – ce-i drept, proaspăt și decisiv îmbogățit spiritual de lectura majorității volumelor din biblioteca gazdei sale dascălul patriot, bucovinean prin adopție, brașovean prin naștere Aron Pumnul. Ocazionala alcătuire versificată aparține cu vorbele aceluiași eminescolog Petru Mihai Gorcea – unui Eminescu înainte de Eminescu[3].

În privința evocării tinereții aventuroase a lui Mihai Eminescu oprite, sub presiunea timpului, la Viena, unde, aflat în vizită profesională, rectorul Ștefan Micle i-o încredințează studentului „extraordinar“ pe soția sa, Veronica, spre îndrumare turistică prin capitala austriacă, m-a lăsat fără cuvinte expresia „a dat-o în gura lupului“…

Observîndu-mi pe chip ușoara nemulțumire față de conferința lui Alex. Ștefănescu (vreau să fiu clar înțeles, de aceea precizez: mai degrabă incompletă decît inexactă), însoțitorul meu foarte tînăr la această întîlnire culturală mi-a cerut explicații – de aici articolul de față. Salutară a fost în schimb propunerea lui de a lua parte împreună la cea de-a doua secvență a programului.

Într-adevăr, la mare înălțime, dovedind profesionalism, o risipă emoționantă de energie și talent s-a situat concertul simfonic al Orchestrei Metropolitane București conduse de Daniel Jinga. Așa cum a precizat Alice Barb – mereu încîntătoare ca prezență și ca rostire curat românească –, conținutul a fost adecvat sărbătoririi: s-au interpretat exclusiv compoziții românești; mai exact, ele au aparținut următorilor creatori: Tiberiu Olah, Constantin Dimitrescu, Ciprian Porumbescu, Marțian Negrea, Gherase Dendrino, Tiberiu Brediceanu, George Grigoriu, Iosif Ivanovici. Balada lui Ciprian Porumbescu – alt geniu creator dispărut între îngeri prematur! – a fost încredințată violonistei Ana Ungureanu, care a avut și misiunea de concert maestru al orchestrei, iar aria Bertei din opereta Lăsați-mă să cînt de Gherase Dendrino și compoziția ușoară Muzica a lui George Grigoriu au avut ca solistă pe frumoasa soprană Oana Șerban.

Pe lîngă acuratețea interpretărilor, dinamismul și exactitatea dirijorală, binevenite au fost introducerile verbale succinte, îndeosebi pentru cei puțin obișnuiți cu audițiile clasice. Daniel Jinga este unul dintre numele mari ale baghetei și, în plus, un patriot care știe să dea strălucire unor pagini orchestrale reprezentative. La superlativ, spre exemplu, au fost tălmăcirile Părții a IV-a a Suitei „Prin Munții Apuseni“ a lui Marțian Negrea și cele Patru dansuri țărănești compuse de Tiberiu Brediceanu.

Entuziaste mulțumiri tuturor celor care au contribuit, mai mult ori mai puțin, la această sărbătoare a LIMBII ROMÂNE – „împărăteasă“, cum o numea Poetul!

 

București, 4-5 răpciune 2018

[1] Cf. http://revistatango.ro/zilele-limbii-romane-la-casa-artelor-dinu-lipatti-99647

[2] Cf. Petru Mihai Gorcea, Mihai Eminescu, III, Poezia filosofică,  București, Casa editorială „Cuget, Simțire și Credință“, f.a., p. 14.

[3] Este titlul unui capitol din volumul întîi al scrierii criticului Petru Mihai Gorcea, Eminescu, apărut la Editura Paralela 45 în 2001.