Batista, element etnografico-folcloric gorjenesc

Grigore Pupăză

Constantin Cheznoiu

În complexul etnografic-folcloric gorjean, portul popular este o pregnantă dovadă a puterii creatoare, a oamenilor acestor plaiuri. Nota dominantă a portului o constituie, aşa cum s-a apreciat repetat, îmbi­narea utilului cu frumosul. In fiecare element al portului stăruie o grea încărcătură de semnificaţii care relevă aspecte de viaţă psihică şi so­cială specifică. Între aceste elemente, batista, anexă a portului de săr­bătoare sau de muncă, aparent nesemnificativă, traduce din plin o în­treagă gamă de semnificaţii din toate ciclurile vieţii, fiind prezentă în viaţa omului de la leagănul naşterii până la moarte şi rămânând să pu­trezească, stindard veşted, în bradul din cimitir. Ca anexă a portului bărbătesc, cu funcţie specifică este şi peşchirul, element ca şi batista, ornat în general cu vergi, care se ţese în război din pânză de bumbac sau borangic, semn al vigoarei bărbăteşti. Dar batista propriu-zisă ră­mâne element de certe semnificaţii, atât ca anexă a portului femi­nin, semn al graţiei, cât şi prin larga folosire în cele mai diverse ocazii şi în principalele momente ale vieţii.

Batista întotdeauna şi-a păstrat forma pătrată, fiind confecţio­nată din pânză de bumbac ţesută în război şi înălbită, păstrându-şi ca dimensiuni lăţimea pânzei, circa 40 cm.

Preocupările de împodobire, care cuprind un variat şi complex sis­tem de procedee cunoscute în arta tivitului cusăturilor „şebacelor”, bro­deriilor, dantelelor, ciucurilor, impresionează profund. Batista cu cel mai simplu sistem de ornare prezintă: tivitul, prin o multitudine de ,forme care ,se încadrează într-un adevărat sistem gradual – tivitul simplu, tivitul cu „purecele”, cu „ciucuraşi” mărunţi, cu „plăntică”, cu „măr­gele” pe margine, – şi, alături de tivitură, „răurii”, totdeauna cusuţi în acel harnic „nimică”, cum îl numeşte Arghezi, purtat parcă de o mână măiastră, capabilă să redea prin motive şi colorit, toată gama stărilor sufleteşti de la cea mai subtilă gingăşie a primelor semne ele dragoste, până la adâncul regret al despărţirilor, în varietatea acestor răuri, care fac să găseşti cu greu două batiste la fel, se distinge aceeaşi gradare, de la simplul „şempărău” – răurii şerpuiţi, cum li se spune – la lăcruţe (rânduri mici de redusă vignetă decorativă de crenguţe („creci”) „frunzuliţe”, „pui”(floare nedeschisă) şi „boboci” (floare în plină vigoare)- până la rândul bogat în flori.

Acest întreg complex de împodobire, ca expresie a preocupărilor estetice, nu este întâmplător, ci strâns corelat cu sensul pe care batista trebuie să-l releve într-un anume moment.

Elementul specific de „onoare” al batistei pentru tinereţe este „floarea de colţ”, care apare fie sub forma unei ramuri cu flori şi frunză, fie sub formă de buchet de ramuri cu flori, e1ement absent de pe batistele folosite pentru vârsta înaintată şi mai ales ale ceremonia­lului morţii.

Elementele cele mai generale în ornare sunt cele geometrice şi fi­tomorfe, între acestea din urmă mult frecvente fiind „Trandafirul” şi „Nu-mă-uita”, de un pitoresc deosebit sunt aceste batiste cusute cu mărgele, cu răuri atât de migăloşi şi coloraţi cu gust.

Dacă preocuparea şi realizarea estetică relevă pregnant un rafi­nat simţ artistic, utilizarea batistei reuşeşte să evidenţieze un bogat conţinut de stări psihice şi relaţii umane. Ca anexă a portului, prezenţa batistei cu colţul ei înflorit răsfrânt peste chimir, peste brâul lat sau peste brăcirile femeii, este semnul gătelii pentru petrecere şi săr­bătoare, după cum peşchirul, numai la bărbat, răsfrânt în acelaşi fel, este semnul pregătirii pentru munci: în toiul arşiţei de vară flutură, în aspra încadrare a muncii, sub pălărie.

Prezenţa batistei pe „culmea” din cameră, din „odaia de ţinut”, frumos păstrată pe pereţi, la colţul ferestrei sau deasupra tablourilor, este semnul pregătirilor festive, iar pentru casele cu fete mari – al aşteptării peţitorilor (fata oare a ornat camera cu batiste este gata să primească peţitorii). Când, cei care mergeau în peţit găseau o bogată ornare cu batiste, ştiau totodată, că fata are gata lada cu zestre, că ter­menul nunţii poate fi stabilit oricând.

Unele balade consemnează acest fapt, că prezenţa batistei în casă, e semnul existenţei fetei, gata de nuntă :

Nu minţi tu, Sănduleasă,

Că nu ţi-i fata acasă,

 Că-i batistuţa pe masă

 Şi oglinjoara-n fe­reastră

În diferitele etape ale vieţii, batista, e prezentă mereu. La naştere, „moaşa” aduce „somnişorul” cules de pe ramuri, în batistă, curată, şi cel dintâi dar, pe care-l lasă noului născut, este această batistă, pe care mama o păstrează ca un talisman pentru liniştea în viaţă a copilului.

În primele trei zile, în care moaşa îşi hrăneşte nepoata  lăuză, ea aduce mâncare în coş acoperit tot cu batistă.

Nu e de conceput absenţa batistei de pe leagănul copilului pen­tru a-l ocroti de praf, de curenţi reci sau arşiţa Soarelui, iar în timpul somnului, cu colţul îndoit, vine să potenţeze gingăşia leagănului şi să stăruie ca un simbol al dragostei materne, odată cu acel fermecător „nani-nani”. Circu1ă, apoi, intens în mânuţele fragede în primul joc copi­lăresc cu plăcut nume de „batistuţa”, ca mai târziu să înlocuiască peri­niţa în românescul joc devenit internaţional – periniţa. În zona Câlnic, la sărbătoarea „Dragobete” (24 februarie), la jocul „Vârtejului”, se strigă:

Măi vârteje, vârtejele,

 Aruncă-mă-ntre Vâlcele  

Ca să gă­sesc fetele  

Să le iau batistele,

Batistele, florile,  

Florile, brăci­rile,

Să le certe mamele …

La vremea tinereţii, batista devine elementul legăturii de dra­goste dinte tineri: este declaraţia mută, de dragoste sinceră, pe care fata o face băiatului îndrăgit atunci când lasă să fie „furată” de la brâu în hârjoana începutului de dragoste. Când e oferită, însă, de fată, unui băiat, este semnul destăinuirii sentimentelor profunde de dragoste pe care le împărtăşeşte. Această semnificaţie a batistei – de dovadă a legăturii indestructibile dintre tineri – este, puternic înserată în cre­aţia orală:

Uite, mamă, Ionel

 M-ia batistă şi-un inel

Şi zice să fug eu el ….

Problema iubirii şi-a găsit întruchiparea într-o baladă ca aceea a lui „Milea”, care oglindeşte motivul răscumpărării, motiv prezent ­cum constată Gheorghe Vrabie) – atât la popoarele germane şi nor­dice, cât şi la ce1e din spaţiul mediteranean, eroina fiind o fată răpită de piraţi sau mauri, ce se roagă de răpitori să oprească corabia şi să tragă la ţărm, deoarece ea are părinţi, fraţi şi mai ai ales iubit oare a va răscumpăra.

În folclorul nostru, eroul este un păzitor de vite, căruia, în timp ce dormea, i-ar fi intrat în sân un pui de şarpe, simplă simulare prin care voia doar să pună la încercare pe părinţi, fraţi, şi mai ales pe iubită. In această încercare apare batista ca semn al legăturii de nedes­făcut.

Într-o variantă, de la Petre Tabacu – Româneşti, Milea, urmă­rit de Poartă, adoarme sub un măr înflorit şi anunţă pe ai săi că un şarpe cu coarne de aur i-a intrat în sân şi-l chinuieşte. Roagă mai întâi, pe maică-sa:

Ia maică, batista mea,

‘Nvăluie mâna cu ea  

Şi vâr-o cum ai putea  

Binişor în sânul meu  

De scapă pe fiul tău

De du­reri şi de chin greu …

Mama refuză, recunoscând batista primită de la fata îndrăgită de Milea, dar neacceptată de ea.

Aceeaşi rugăminte, şi cu acelaşi rezultat, e adresată de Milea ta­tălui său şi surorii sale. Milea adoarme apoi, visând pe iubita sa şi, când se deşteaptă,

Striga cât putea

L-auzea şi mândra sa  

Din pragul surată-sa.

Vine la el şi ascultă aceeaşi rugăminte:

Ia, dragă, batista mea,

 ‘Nvăluie mâna cu ea

 Şi vâr-o cum ai putea  

Binişor în sânul meu,  

Apucă şarpele rău,

 De scapă iubitul tău …

Dar, mândra îşi cunoaşte batista pe care i-o încredinţase ca semn al legăturii ce nu cunoaşte obstacole:

Batista că şi-o vedea

Mâna în sân că băga

Şi-n loc de groaznic balaur

Un mândru colan de aur

Presărat eu pietri­cele  

Ca cerul eu mândre stele …

Dovedindu-şi astfel credinţa, Milea o dezmierdă şi-i spune, con­vins de fidelitatea iubitei:

 Ascultă, iubita mea,

 Mergi acum la tin-a­casă

 Şi-ţi ia haina de mireasă,

 Că în ciuda maică-mii

 Şi-n necazul sori-mii,

 Cu tine eu m-oi lega

Să trăim numa-mpreună

 Şi să facem casă bună …

Balada reflectă, desigur, opoziţia părinţilor, a familiei în general, pentru căsătoria flăcăului cu fata care-i încredinţase deja batista ca semn al încrederii totale.

De altfel, legăturile de dragoste mărturisite prin acest mesaj, apar frecvent şi în cântecul de înstrăinare:

Fiule, când îi pleca,

Să treci prin grădina mea

 Să iei flori cât îi putea;

 Să-ţi dau, neică ş-o batis­tă

 Ca să ştii că rămân tristă

Cât tu neică-i fi plecat

 Tot departe de-al tău sat.

În „Cântece de pe Jii” culese de C.I. Măciucă Die2) găsim alte mărturisiri ale aceloraşi legături al căror semn este batista. Într-un cântec, în care e vorba de un flăcău, „Gheorghe”, „Răsturnat la un par de teligraf, / De cuţit înjunghiat”, acest muribund adresează ru­gămintea:

Cheamă, maică, fetele

 Să-şi aleagă betele,  

Cheamă, maică, pe Ioana  

Să-şi aleagă batista …

În alt cântec în care-i vorba de moartea unui oarecare Pătru, lovit de un bou cu cornul, mama primeşte aceeaşi rugăminte:

Strigă, ma­mă, fetele

 Să le dau brăcirile,

Strigă, mamă, pe Ana,

 Ca să-i întorc batista …

Astfel, flăcăul ce-şi simte sfârşitul, reîntorcând batis­ta, doreşte ca să-i ofere libertatea pentru o dragoste nouă, fetei care i-o încredinţase mai înainte.

Dacă calculele familiei trec peste acest legământ, atunci, tot ba­tista rămâne să poarte pe mai departe semnul aceleiaşi trainice legături:

Ghiţă-i cu inima rea

 Că i se mărită Leana;

 Leană, nu te mărita  

Că-nfloare tămâioara.

Să-nflorească sănătoasă

C-oi purta-o şi nevastă  

În batistă pitulată …

Restituirea batistei e semnul ruperii legăturilor de dragoste pentru greşeli vinovate:

Gheorghe seceră la grâu

 Cu batista mea la brâu.  

Gheorghiţă, batista-ţi pică

 Ia-o, fată, şi-o ridică …

Dacă părinţii calcă peste inima tinerei care a încredinţat batista flăcăului drag, aceasta îşi revarsă mai târziu durerea în blestem, aşa cum un cântec se ştie la Câmpofeni :

Maică, când m-ai logodit,

 Mai bine să fi murit,

 Cu batista cu foaia

 Să fi slobozit apa,

 Batistele de nuntaşi

 Să le fi dat la gropaşi,

 Peşchirul cumnatului

 Sus, în vârful bradului …

În cromatica răurilor, ea „scrie” curăţenia dragostei cu alb pe alb, statornicia şi focul în roşu aprins, gelozia în galben şi continuă cu verdele apariţiei ş.a.

Când mintea fetei a fost împodobită şi cu slova cărţilor, alături de răuri apar dedicaţii, uneori lapidar consemnate în cele patru colţuri, în simplitatea cuvântului „Suvenire”, iar alteori eu arzătoare destăinu­iri, aşa cum se găsesc încă multe. Cităm în acest sens, la întâmplare, de pe batista bogat împodobită, „cheiţa” de pe marginea, cu şabacul de lângă tiv apoi cu, rândul mare de „creci cu boboci”, dominant colorat de verde şi roşu: „Această batistă o dau ca suvenire spre scumpă a­mintire lui N.C. (prescurtarea noastră) ca semn de amor pe anul 19121913. Dată de mine I.G.R. (s.n.)”. De pe alta, cusută cu mai multă migală, cu răuri grei de galbenul geloziei, cum o oferă: „I.B., pentru deosebita dragoste ce am purtat în 1914„.

Interesantă e batista regretului, a despărţirii, pe care mireasa avea grijă s-o dea în seara de sâmbăta nunţii flăcăului pe care ea îl iubise şi cu care părinţii ei nu-i acceptaseră căsătoria. Sunt încă bătrâni de la care avem mărturii de acestea, pe care le relatează şi acum cu emoţie: Am aşteptat în marginea horii, lângă poartă, să văd îmi aduce batista sau nu, – cum zicea acum doi ani D.C., octogenar – şi am plecat cu lacrimi în ochi, împăcat, sărutându-i mâna, că şi atunci mi-a dovedit că ţinuse la mine. De altfel, în ceremonialul nunţii, batista este prezentă peste tot. Chiar la logodnă, foaia de zestre este învelită în batistă, şi astfel este dată logodnicului în mână, iar celui ce scrie foaia i se dă drept plată tot o batistă. Se păstrează obiceiul ca „plata” ofiţerului de stare civilă la pronunţarea căsătoriei să fie tot o batistă sau un peşchir.

În trusoul miresei, e considerată, alături de îmbrăcăminte, ca o­biect de prim ordin, şi aceasta nu numai prin  număr, ci şi prin varie­tate şi destinaţie – batista ginerelui, batista cumnatului de mână, batista băiatului care adapă mireasa, a băiatului care rosteşte „iertăciu­nile”, batista de pe vadra cu apă, batista de la ploscă, batistele brazilor, peşchirelor cailor, lăutari1or, gorniştilor, batista pentru daruri, şi cu menire precisă, batistele pentru fiecare flăcău invitat la nuntă. Pregătirea acestor batiste constituie un moment plin de farmec la care participă toate prietenele miresei, care le coase după indicaţiile ei pri­vind modelul, coloritul şi „încărcătura”, depănându-şi fiecare aminti­rile, alternând cu voia bună şi cântece.

Firesc pare şi faptul că „ploconaşele” ţin să-şi aducă „ploconul” învelit tot în batistă.

Prezenţa majoră o are batista şi atunci când firul vieţii umane se curmă. În ritualul înmormântării, folosirea ei are aspecte variate. Astfel, la „ieşirea sufletului”, în mâna dreaptă a muribundului i se a­şează totdeauna batista despărţirii. La casa mortului, în întâmpinarea bradului, în timp ce se cântă „Cântecu1 bradului” , o bătrână leagă cu fir şi cu ciucur roşu şi negru, batista ce va rămâne să fluture până cade arsă de soare şi putrezită de ploi, ca o prelungire a amintirii celui dus. De remarcat că şi la înmormântare intervine coloritul special. Batis­tele pentru înmormântare, în majoritate, sunt cusute cu negru şi roşu, negrul predominând ca simbol al durerii, al sufletelor îndoliate.

În coşciugul mortului se aşează, în săcui, hrana învelită tot în batistă, ca s-o dea „pe cale” la întâlnirea cu morţii duşi mai dinainte. Groparii şi gorniştii, eventual lăutarii, primesc batiste sau peşchir. Tot pe batistă se desfăşoară ceremonialul „slobozirii apei”, considerată ca aşternut curat. Mergând în marginea apei, pe punte, pe piatră, sau chiar ţinută plutind pe apă, într-o apă limpede, peste batistă se toarnă patruzeci şi patru de oale de apă, iar după aceea se dă drumul la cotovaică (troacă, jumătate de coajă de dovleac) să plece pe cursul râu­lui cu două lumânări aprinse la cele patru capete; se dă apoi, batista, celui ce a „purtat” apa.

În cântecul „Zorilor”, dalbului de pribeag ajuns în locuri opri­te i se recomandă:

Să-ţi dai seama bine

Că-i portar la poartă 

De vamă te-ntrea­bă

Şi tu să le dai

 Inelul de argint

Din mâna dreaptă  

Batista din brâu

Şi din batiştioară  

Să dai părăluţe  

Şi tu să le dai   

Să te duci în rai …

Plină de semnificaţie ne apare batista dejelirii, oferită când con­sideră rudele apropiate ale mortului ce l-au jelit destul, la o horă în sărbătoare „când, se plăteşte hora”; se dă să fie jucată înainte de un flăcău, bun dansator. Cel ce se dejeleşte dă din timp o batistă unei femei – rudă apropiată – care este gata s-o aşeze pământ ca primul pas făcut în horă de cel ce se dejeleşte să-l facă pe batistă. Apoi ba­tista este dăruită celui ce joacă hora înainte, păstrând-o în mâna dreaptă tot timpul horii.

Iată, dar, că batista, prin acest ritual, relevă sănătatea şi concepţia poporului nostru că îndărăt sunt morţii, înainte-i viaţa, că drumul nu se opreşte niciodată.

Batista rămâne încă unul din documentele în care se reflectă su­f1etul şi viaţa oamenilor acestor plaiuri, de sub Parâng, de pe Jii, de pe Jaleş sau de lângă codrii de taină ai Tismanei, fiindcă, aşa cum în cântec şi vers au încrustat aleanul, bucuria şi ura vremurilor trecute, cu răurii batistei şi-au scris urarea, şi dorul, şi dragostea, şi-n ei şi-au plâns şi jalea amară a despărţirii pentru totdeauna …

  1. Folclor din Oltenia şi Muntenia. Buc. 1968, pag. 627.
  2. l. Măciucă – Die, Cântece de pe Jii, E.S.P.L.A., Buc., 1954, pag. 14,
  3. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, Ed. a RS.R., 1970, pag. 264.