Despre moșnenii Bărăganului și crucile de piatră de la Poiana, județul Ialomița

Cartea semnată de Filip-Lucian Iorga și Andreea Panait Moșnenii Bărăganului. Istoria crucilor de piatră de la Poiana, județul Ialomița[1] e alcătuită din două părți: prima se referă la moșnenii din Bărăgan, a doua la crucile de piatră din Poiana.

De pe coperta întîi a volumului donat bibliotecii Muzeului de Etnografie „Sfînta Fecioară Maria“ din Bila, județul Giurgiu, dintr-o fotografie din colecția autorului Filip-Lucian Iorga ne privesc de peste vremuri două femei și patru bărbați de o eleganță impecabilă, emanînd o naturalețe princiară. În tulburătoarea lor armonie, aceste chipuri impun printr-o stranie frumusețe și o liniște firească acelora care-și împlinesc menirea pămînteană: este o mamă, Maria Bărbulescu și cinci dintre cei paisprezece născuți ai ei – Ștefan, Dumitrache, Costache, Nicolae și Smaranda. Ținuta, lumina liniștită din privirile acestor oameni și zîmbetul lor reținut dau seamă de noblețea la care s-a putut ridica un soi anume de locuitori ai Bărăganului în perioada antebelică (fotografia poartă indicația „cca. 1915“). Este vorba despre moșnenii acestui ținut românesc creionat pentru mulți dintre noi, orășenii, doar prin cîteva referiri livrești (Ciulinii Bărăganului, de pildă, conceput de Panait Istrati în limba franceză Les chardons du Baragan în 1928), printr-o zicală menită a chema la ordine („doar nu te trezești pe Bărăgan?!“ echivalentă semantic atenționării „ce strigi așa, că nu ești în pădure?!“) ori, după 1990, prin memorialistica înflorită în lumina speranței unei libertăți iluzorii udate cu sînge martiric (odioasele deportări din Bărăgan din 1950). Dacă asemenea oameni s-au putut naște, au putut crește și au putut fi educați spre împlinirea idealurilor în Bărăgan, cum de-am acceptat atîta amar de timp cu nepăsare și resemnare să fim socotiți un popor aflat în „coada Europei“? Privind chipurile acestor oameni    nu-mi pot opri gîndul la nivelul de civilizație și de cultură ce-ar fi fost atins de România care deținea un asemenea potențial uman dacă n-ar fi fost tîrîtă în cele două conflagrații mondiale din secolul al XX-lea – roade ale experimentelor organizate diabolic de minți genocidare…

Cine erau moșnenii aceștia puteam afla pînă acum din tratatele de istorie și din presă – în „Formula AS“, de pildă, a apărut un articol cu acest subiect. Să deschidem un dicționar mai rar consultat, dar esențial pentru lămurirea nu numai a intelectualilor de rînd, ci și a unor lingviști mai grăbiți, de ieri și de azi, ce apelează mereu la surse extracarpatic-dunărene – în cazul de față la albaneză, cf. DEX (!?). La pagina 549 a Dicționarului etimologic al limbii române (2008) alcătuit de dr. Mihai Vinereanu putem din citi: „moș (ar. moșŭ, moașe, megl., istr. moș) – 1. bărbat în vîrstă, bunic; 2. strămoș; 3. unchi. Considerat dacic […] Provine din rad. PIE *me- a măsura […] Origine traco-dacă. (v. moșie, moștenire, moșnean etc.). Der.: moașă, strămoș, moșuleț, moșneag etc.“. Pentru moșnean lingviștii sînt de acord că desemnează pe „țăranii liberi“ (sic), pe proprietarii de pămînt din Țara Românească, echivalent în Moldova cu răzeșii.

În privința etimologiei turanice propuse de autor pentru Bărăgan (cf. p. 7), apelînd la aceeași sursă autorizată îmi permit să rectific: „Nu i s-a găsit nici o etimologie plauzibilă. Forme similare există în limbile afro-asiatice de la rad. AA *bar-, *bur- «grîne, cereale». […] În ebraică sensul este mai apropiat de cel din română; cf. ebr. bar «1. cereale; 2. cîmp deschis, stepă». Aceste forme sînt corespondente solide pentru rom. bărăgan care provine de la un radical eurasiatic (nostratic) *bar-, *bara- cu sensul inițial «recoltă, cîmpie întinsă». Desigur că rom. bărăgan nu provine din limbile hamito-semitice (afro-asiatice), ci din fondul nostratic, comun celor două familii de limbi. Trebuie arătat că apropierea de limbile afro-asiatice este o dovadă a vechimii acestui termen în limba romînă […] (v. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 125).

În privința oronimului Ialomița, analogia cu slavul *Ilavǐnika ‘lutoasa’ < ilǔ ‘lut’ este la originea erorii de a i se atribui origine slavă acestui rîu străvechi, legat de zeul suprem al dacilor, Zalmoxis. Se pare că Naparis era numele dacic al cursului de apă izvorît de sub o stîncă numită impropriu Mecetul Turcesc (numită şi Piatra Trăznită sau Biserica Trăznită – conform arhitectei Silvia Păun). Interesant este că pe prima sa porţiune de la izvor apa se numeşte Valea Bisericii, iar în aval, după ce formează Cascada Obîrşiei, devine Valea Obîrşiei. Abia preluînd cursurile secundare de ape numite Valea Şugărilor, din stînga şi Valea Doamnei, din dreapta, capătă numele actual Ialomiţa. Arheologa Viorica Enăchiuc află că într-unele din scrierile secolului al VI-lea apa e denumită Helibachia. Oricare ar fi denumirea atribuită acestui curs de apă ce udă în mod direct Tîrgoviștea, fosta capitală a Țării Românești și indirect, prin lucrări hidrotehnice speciale, Bucureștii, actuala capitală a României, este improbabil împrumutul de la slavi a oronimului, așa încît avansez aserțiunea că este vorba tot despre un nume geografic propriu cu origine autohtonă, așa cum este cazul cuvintelor moșnean și Bărăgan.

Filip-Lucian Iorga citează pe istoricul Constantin Giurescu[2] – el însuși descendent dintr-o familie de moșneni buzoieni – care descrie „mica nobilime“ într-un studiu numit Despre boieri încurcînd și el, după moda lingviștilor sursologi, etimologia cuvîntului moșnean, presupunîndu-i origine slavă. Cuvîntul românesc de origine traco-dacă moșnean, moșneni are corespondenți sinonimici parțiali la vecinii slavi: dedi, dedini, megieși, cnezi, judeci etc. desemnînd, de fapt, pe băștinașii liberi, proprietari pe moșia moștenită din moși, strămoși. Baștină și derivatul băștinaș au, de asemenea, origine traco-illirică, nu slavă[3]. Cu aceste precizări etimologice, subscriu concluziei vizînd semnificația termenului: Așteptăm ca tratatele de istorie ale Academiei Române și dicționarele explicative ale limbii române să corecteze erorile trecutului, să se desprindă în fine de propaganda marxistă, să ia act de documentele istorice existente și de logica istorică și să elimine ficțiunea echivalării moșnenilor și a răzeșilor cu o inexistentă „țărănime liberă“ […] Este momentul ca această numeroasă aristocrație românească să fie recunoscută și la nivel academic și educațional. Este nepermis ca un aspect atît de important și de onorant al trecutului nostru să rămînă și de acum înainte în umbră. (V. p. 17).

Una dintre familiile de moșneni a fost Poenaru-Iatan/Jatan Bărbulescu avînd ca patronime și Târcă, Poenaru, Poenaru-Bordea. Un fascinant arbore genealogic aflat în posesia Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia atestă următoarea descendență: Barbu Roșul (boier de țară, oștean) – Dragomir Bărbulescu – Tîrcă (ceauș, ctitorul bisericii de lemn cu hramul Sfîntul Ierarh Nicolae din Poiana) – Stan Târcă Poenaru (logofăt) – Radu / Răducanu Poenaru (treti logofăt, apoi mare sluger, mare serdar, mare stolnic, ctitor al Bisericii Târcă-Vitan din București). Ar fi de menționat printre moșnenii de vază ai acestei familii pe Ion (Iancu) Poenaru-Bordea (1842-1918), avocat, deputat liberal, autor al mai multor cărți de drept și mare proprietar funciar, care a cumpărat și moșia Perieți de la rudele familiei Cutzarida, unde a pus bazele unei ferme care a ajuns după moartea lui una model – „cea mai mare fermă agricolă din răsăritul Europei“ în perioada interbelică, astăzi monument de istorie agrară administrat de Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia (p. 52). Un alt reprezentant al acestei familii este locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea (1871-1916), trecut cu inițialele în romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste întîia noapte de război. El a lăsat un manuscris intitulat Prin muncă și energie spre ideal, aflat în grija strănepotului Răzvan Poenaru-Bordea, din care merită să preiau idei de actualitate despre care, din păcate, clasa noastră decăzută de politruci habar nu are: De cînd [Iisus Hristos] a spus înălțător lumii ce rătăcea în întuneric că oamenii sînt frați și [le-a poruncit] să se iubească unul pe altul, s-a schimbat idealul vieții […] Eroii noștri Mircea, [Sfîntul Voievod] Ștefan [cel Mare] și Mihai luptau înflăcărați de credința creștină, căci această credință făcea legătura și tăria românilor de pretutindeni. Mînăstirile lăsate de ei sînt simboluri vii care mărturisesc idealul nostru de veacuri […] Ne trebuie școală de curaj, de energie, de inițiativă personală; iată educația de făcut generațiilor tinere. Să ne învățăm a trăi prin lupta, munca și energia noastră proprie, altfel purtăm sabie străină [care ruginește] în teacă. Nu știm și ne ferim s-o mînuim. Trebuie să îndrăznim a ne arăta lumii așa cum sîntem noi; e mai frumos și mai demn decît a împrumuta înfățișări străine; pot răpi masca, sufletul nu. Să avem sinceritatea a sprijini opiniile și credințele noastre, iar nu a ne coborî făcîndu-ne gramofonul altora; să scăpărăm focul sentimentului nostru, iar nu să tremurăm lîngă cenușa altora! Curajul intelectual este însușirea vitală a omului energic; numai astfel se ridică deasupra existenței lui trecătoare și e împins la săvîrșirea unei acțiuni supraumane. […] Să dăm, dar, tinerimii o educație întemeiată pe dezvoltarea energiei fizice și intelectuale, ferind-o de infiltrațiunile periculoase ale ideilor de negare a existenței, ca și de lenea contemplativă. Să o deprindem a căuta fericirea în muncă, cel mai înalt, mai demn și mai autentic titlu de noblețe; în sentimentul superiorității personale și în lupta curajoasă, a scoate din viață tot ce poate da bun nouă și semenilor noștri […] Dar care este cel mai înalt ideal? Noi înșine? Familia, orașul sau țara în care trăim? Nu. Este altul mai mare, care le cuprinde pe toate. Este neamul, care păstrează tezaurul trecutului nostru de glorii și de lacrimi […] Trebuie luminat poporul și noi [ofițerii, să luminăm] soldatul, ca să priceapă, să vadă și să se miște spre ideal. Poeții să-l cînte, realiștii să pregătească acțiunea. Să fim apostoli ai cultului energiei, dar să nu închinăm energia noastră decît pentru un ideal mare, care pentru noi este luminarea poporului și unitatea națională și pe urmă Unirea tuturor românilor. [Am îndreptat tacit punctuația, ortografia și două erori de limbă, făcînd și mici adaosuri necesare între parantezele drepte. Cf. pp. 55-59]. Socotesc aceste scurte extrase drept testament moșnenesc pedagogic de o benefică actualitate, cu ecouri surprinzătoare în contextul „resetării mondiale“ despre care au început să apară opinii diverse, unele păgubos-fanteziste.

Ramura moșnenilor Bărbulescu-Stănescu are ca prim strămoș un preot, popular denumit „popa Radu“, atestat documentar prin Barbu Poppa Radu sau Barbu sin Popa Radu (1788-1888), cu titlul „moșnean Poenar Pisculesc“, ceea ce trebuie înțeles ca proprietar în devălmășie al moșiilor Poiana și Pisculeasca / Pisculești. Alexandru / Alecu Bărbulescu (Dascălul) (1837-1891), fiul cel mare al părintelui longeviv, fiind în corespondență cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, a lăsat manuscrisele Date privitoare la limba vorbită de poporul român din comuna Pojana, plasa și județul Ialomița (1 ianuarie 1885) și Buchet de date privitoare la limba română, adunate din gura locuitorilor din com. Pribegii, plasa și județul Ialomița, în paralel cu Programa publicată de Academia română, după dorința augustă a M.S. Carol I (1 martie 1885). Alt fiu al lui Poppa Radu a fost Stan Bărbulescu (Pușcașul) (1843-1898) care, căsătorit cu Maria, au avut paisprezece copii, dintre care șase au ajuns la vîrsta adultă (pe cinci, reamintesc, i-am enumerat în introducerea mea). Doar o simplă enumerare a descendenților unuia dintre Bărbulești, Nicolae, căsătorit cu Ecaterina, cred că este edificatoare în contextul acestor însemnări admirative față de această nobilime românească pe nedrept ignorată în tratatele de istorie ca potențial economic și cultural: Theodor (Tudorică) Stănescu (economist), Nicolae (Nicu) Stănescu (economist, deținut politic pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ în perioada 1951-1956), Maria (Marie / Mărioara) Stănescu (profesoară), Vasile Stănescu (inginer, laureat al Premiului de Stat), Bogdan Stănescu (colonel, doctor în științe militare, profesor universitar și publicist), Mircea Stănescu (ofițer de carieră, cavaler al Ordinului Coroana României cu spade și panglică de Virtute militară, decorat cu Ordinul Meritul Militar, dar exclus de comuniști din rîndurile armatei în 1958, absolvent și de politehnică specialitatea inginer energetician).

Autorul a intervievat în 14 iulie 2010 pe un descendent al unei alte familii prestigioase de moșneni, anume pe Mihail Georgescu (1938-2011), văr primar cu scriitorul Paul Georgescu. Mi se pare îndreptățit a cita cîteva fraze din această discuție: Poiana cred că e satul cel mai vechi din Bărăgan. Aici au fost moșneni adevărați, în timp ce în alte sate din preajmă au fost coloniști aduși din alte părți. […] Moșnenii se înrudesc între ei, dar cei care au știut mai bine s-au dus, au murit,   s-a terminat. Moșneni mai sîntem cîțiva […] Bunicii mei au fost boieri, n-au fost oricine. Spitalul din Țăndărei a fost fondat de fratele mamei mele, Dumitru (Mitică) Georgescu, care era medic și care are și un bust în curtea spitalului din Țăndărei. Filmul „Doctorul Poenaru“ e făcut de vărul meu primar [mai exact pe baza romanului scris de acesta]. În Poiana, moșneni erau: Georgeștii, Răduleștii, Bărbuleștii, Șuțu, Zamfir, Vetu, Dineștii (cărora li se zicea și „Trică“ Burtea), Dumitrache porecliți Chiriboi, Avram, Voicu. Dintre moșnenii ăștia, cel mai bine văzut a fost logofătul Nițu [din partea bunicii intervievatului]. Comunismul i-a terminat, le-a luat pămînturile și i-a băgat la pușcărie. Bunicul meu a avut mulți copii și le-a împărțit pămîntul, cîte 10-20 de hectare. La băieți a dat mai mult. Și totuși, au fost încadrați la chiaburi, la mijlocași. Și fiindcă nu au mai putut face față la cotele impuse de comuniști, au lăsat și casă, și pămînt și au plecat. În casa noastră, cu vreo 6 camere, stătea secretarul sfatului popular și nu voia să ne mai lase să intrăm. Noroc cu vărul meu, scriitorul Paul Georgescu, care a scris, printre altele, romanul „Doctorul Poenaru“, după care s-a făcut și un film, și care era membru în Comitetul Central. Din cauză că el a fost comunist, tatăl lui a murit de supărare, a făcut congestie cerebrală. După ce a pus mîna pe telefon Paul Georgescu, secretarul sfatului a plecat imediat din casa noastră, dar a luat tot, mobile și lucruri, nu ne-a lăsat decît două paturi de fier. Era om rău și a murit pe la 30 de ani. […] (Pp. 78-80).

Păstrarea cîtorva case tradiționale din zonă și crucile de piatră – cărora Andreea Panait le consacră pagini prețioase în continuare – constituie fapte pozitive și mă bucur că le pot evidenția în aceste puține rînduri.Filip-Lucian Iorga, și el descendent al moșnenilor poenari, menționează cu dreptate spre finalul merituosului său demers: Nu e nevoie ca moșnenii să aibă soarta mîndrelor dropii, cîndva stăpîne ale Bărăganuluui, astăzi dispărute și aproape uitate. Prin păstrarea și cunoașterea documentelor, a fotografiilor, a genealogiilor și a amintirilor de familie, neamurile de moșneni pot reprezenta un patrimoniu de memorie și de demnitate pentru județul Ialomița, pentru Valahia și pentru România întreagă (p. 95).

La sugestia coautorului cărții – inițiatorul proiectului „Memoria elitelor românești“, medaliat de regele Mihai și de patriarhul României Daniel –, cercetarea începută în 2019 i-a adus muzeografei – expertă în paleografia chirilică – descoperirea a peste optzeci de cruci dăltuite de meșteri pietrari anonimi în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Un interviu cu preotul Marius Ungureanu înregistrat pe o casetă video la 2 brumărel 2019, depus în Arhiva Muzeului Național al Agriculturii, scoate din uitare realități locale: Zona asta a poienii era […] de tranzit […]; p-aicea au fost niște hrube vechi, niște tuneluri pe sub pămînt unde depozitau, astupau [localnicii bunurile – nota mea, M. F.] și fugeau cînd veneau ăștia [turcii, nota A. P.] Vatra satului, după cum spuneau bătrînii din sat, a fost undeva dincolo de gîrlă, cel mai probabil a fost cimitir și acolo și s-ar putea să mai fie un cimitir mult mai vechi undeva, […] unde s-a plantat acuma pădurea asta […] (pp. 100-101).

Poiana dispunea de două biserici – una din lemn, cu hramul Sfîntul Nicolae, datînd din secolul al XVIII-lea[4], ctitor fiind ceaușul Tîrcă, alta nouă, de zid, din 1804. În sat a fost înființată, mai întîi în pridvorul bisericii de lemn, prima școală din Bărăgan, apoi lîngă biserica cea nouă […] școala cu două săli de clasă […], clădire ce se află încă în uz (cf. p. 102). Prin 1960-1965 clădirea școlii a fost mărită și renovată (cf. p. 104). Colectivizarea din 1949 pulverizează proprietățile moșnenilor, iar la reorganizarea administritivă din 1968 comuna Poiana dispare, rămînînd satele Poiana, Ghimpați și Ivănești puse sub administrarea comunei Ciulnița, situată la circa 20 kilometri. Bisericuța din lemn a fost salvată, din fericire, după demontarea și reamplasarea în 1979 pe un deal aflat în proprietatea familiei Filimon – căci se făceau pe-atunci lucrări de regularizare a cursului Ialomiței care ar fi expus-o inundării –, urmată de salvarea și conservarea ei prin eforturile etnografilor și muzeografilor localnici.

Cercetătoarea Andreea Panait expune clar scopul eforturilor sale: dorința mea, ca om și ca specialist al unui muzeu, este ca această lucrare să deschidă noi oportunități de conservare și restaurare in situ a cimitirului. Mai mult decît atît, familiile aparținătorilor acestor cruci să poată să și le identifice, în urma traducerilor realizate sau viitoare. […] Ce înseamnă o conservare in situ? Înseamnă ridicarea crucilor din cimitirul vechi în poziția verticală, îndreptarea lor, fără a mai fi mutate. Înseamnă, de asemenea, reîntregirea cimitirului vechi cu crucile aflate la pămînt, în alte locuri din sat, atît cît pot fi ele recuperate de pe deal și readuse în cimitirul vechi, transportate în condiții optime și de siguranță. Pentru toate aceste lucruri este nevoie de implicare, de sprijinul comunității, al autorităților publice și al unor sponsori. Acest lucru nu va reda imediat puterea economică a satului, dar va ajuta la conservarea trecutului, pentru ca viitorul să îl cunoască în mod obiectiv. (V. p. 110). Mă alătur prin rugăciuni către Pronie ca aceste obiective nobile să i se împlinească.

Din expunerea științifică a inimoasei restauratoare mai redau pentru cititorii noștri cîteva elemente definitorii: tipurile de cruci vechi din Poiana sînt de patru categorii: pomelnic, treflate, cruci gemene și în formă de coloană a cerului. Ca părți constitutive ele au o talpă de susținere a cerului de tip piramidă, paralelipiped sau acoperiș în două ape. Ca decorații încifrînd străvechi mesaje specific funerare există: cele trei ceruri susținute de crucea propriu-zisă (figurate pe talpa de susținere a cerului); pasărea suflet (preluată de pe stîlpii de morminte, atribuită tinerilor nelumiți); șarpele cu gura deschisă (animal bivalent în raport cu omul, adică atît benefic cît și malefic, simbolizînd, pe de o parte, înțelpciunea și protecția ca șarpe al casei, precum și ca bun cunoscător al ierburilor de leac, sfătuitor al medicilor și al farmaciștilor – în această calitate imaginea i-a fost stilizată și a reprezentat îndelungă vreme farmaciile –, iar pe de altă parte reprezentînd pericolul iminent atît prin mușcătura înveninată cît și prin asocierea cu diavolul, ipostază evocată biblic); elementul precreștin phalusoform (ținînd de cultul fertilității); discuri dispuse în cruce (element antropomorf); soarele și semnul astral (situat la răscrucea brațelor crucii, cele mai multe îl prezintă înscris într-un cerc); cosmosul (sub forma unui arc de cerc sau a unui semicerc, cu linii concentrice sau cu model zig-zag, sugerînd ideea de infinit); crucea discoforă (imitare a troițelor discofore, cu arcuri de cerc la fiecare colț al răscrucii brațelor, apărînd ca disc solar); bradul (prezent frontal, pe brațele laterale sau pe talpa de susținere a cerului, semnificînd prin crengile îndreptate în sus pomul vieții / cosmic / axis mundi ); zig-zagul (pe talpa de susținere a cerului sugerează prin triunghiurile înșirate masculinitatea și feminitatea și concomitent întrepătrunderea cerului cu pămîntul) (cf. pp. 111-115).

Cea mai veche cruce descoperită pînă în momentul conceperii lucrării este datată 13 octombrie 1828. Dintre descrierile oferite profesionist de Andreea Panait voi prelua doar una, adăugînd în paranteze drepte lămuririle necesare:

Crucea nr. 3 [într-o notă de subsol se precizeasă că este ridicată în 2 iulie 1831 pe mormîntul preotului Mirea și al prezbiterei Sultana]. Prezintă elemente: talpa de susținere a cerului – un trunchi de piramidă cu baza mare în sus, cu trei linii paralele de jur împrejur, reprezentînd cele 3 ceruri susținute de crucea sacră; Soarele cu 6 raze, înscris într-un cerc, la răscrucea brațelor superior și laterale. / Prezintă înscris în alfabet chirilic: braț superior – INȚIO; braț superior – IS HS; braț lateral stînga – NI; braț lateral dreapta – KA, înscrise în cerc. Dimensiuni: H – 205,5 [cm]; l – 76 [cm]; Gr – 22 [cm]. Prezintă înscris cu alfabet chirilic, prin excizare, pe brațul stîng, lateral: 1831 IOLIE 2. […] Traducere: Mirea Erei [învechit înseamnă preot; cu variantele: iereu / ierei – cf. nota de subsol]. La această sfîntă cruce odihnește robul lui Dumnezeu: Maria, prezbitera Sultana, Teodor, Dumitru, Scarlat, Calici? [semnul ? marchează litera indescifrabilă], Dobre și cu tot neamul. / Notă: Pe Protopopul Mira l-am găsit menționat într-un document din 30 decembrie 1850 ca moșnean Poenar și Pisculesc care i-a adus inginerului hotarnic un act doveditor al proprietății moșnenilor, datat 7093 (1584 d. Hr.) decembrie 17. La anul 1872 Mirea Erei este menționat ca protopop și binefăcător al Bisericii de lemn „Sf. Nicolae“ din Poiana (a dăruit mai multe candele din argint și un policandru): „S-ta sa Părintele Protopop Mirea Schevofiboru [în notă: probabil Schevofilax – Funcție legată de sacristie, încăpere anexă a bisericii, în care se păstrează obiectele de cult și veșmintele preoțești] Poenaru. (V. pp. 118-119).

Moșnenii Bărăganului. Istoria crucilor de piatră de la Poiana, județul Ialomița este o apariție editorială meritorie, necesară istoriei românimii, căci în prea multe rînduri a fost măsluit adevărul despre originea, evoluția și destinul poporului făuritor tenace de civilizație și cultură în spațiul carpato-dunărean supus experimentelor de tot felul.

(București, 1-9 undrea 2020).

[1]București, Editura Corint Books, 2020.

[2] Trebuie să fac precizarea că e vorba despre tatăl istoricului Constantin C. Giurescu și bunicul lui Dinu C. Giurescu.

[3] Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 118, citîndu-l pe Miklosich.

[4] Atestată din anul 1737 la Poiana, de unde a fost adusă şi tîrnosită la 17.12.2000 avînd hramurile „Sf. Ierarh Nicolae“ şi „Buna Vestire“. Biserica se deosebeşte prin împărţirea veche a interiorului separat pentru femei şi bărbaţi şi prin icoana Sfinţilor Mihail şi Gavril. (Cf. Dan Corneliu Brăneanu)