Etnografie și oralitate

Limba română, „stăpîna noastră“ (Mihai Eminescu), este feminină cu nuanţe androgine – cum observa eseista Irina Petraş[1]. Şi oralitatea e feminină, ea intrînd în alcătuirea spirituală a românităţii, iar etnografia trebuie să ţină mereu cont de acest adevăr. Limba maternă dobîndită de fiecare dintre noi din pruncie prin intermediul viului grai îşi pune pecetea definitiv asupra concepţiei despre lume, despre viaţă, despre Dumnezeu. Oriunde îl vor purta paşii prin lumea largă, românul va duce subconştient această pecete.

Vreau să argumentez alegerea temei intervenției de față: am căutat definițiile actuale date termenului „oralitate“ și în niciuna dintre cele zece abordări aflate la dispoziția celui obișnuit să se documenteze de pe internet n-am aflat vreo referire la funcția acesteia în cadrul satului tradițional. Or, în orele dedicate limbii și literaturii române la nivel gimnazial și liceal profesorii afirmă, pe bună dreptate, că oralitatea este una dintre caracteristicile folclorului, alături de sincretism, anonimat și coparticipare creatoare colectivă.

Fiecare dintre calitățile enumerate are importanță, de aceea, tot cu scop informativ-introductiv, vreau să le amintesc rezumativ: sincretismul adună în timpul producerii actului folcloric viu portul, linia melodică sau / și  exprimarea mesajului lingvistic-artistic – inclusiv limbajul nonverbal și paraverbal, după caz –, interludiul  vocal și / sau instrumental, ambientul sau decorul de regulă tradițional. În lipsa oricăruia dintre aceste elemente, rapsodul nu poate „performa“ – cum se exprimă neologistic folcloriștii (popular, cei chemați să-și comunice mesajul folcloric se blochează fiindcă „nu le vine“ să recite / să cînte / să joace etc., mai ales că noutatea aparaturii din ce în ce mai sofisticate de înregistrat are și ea o contribuție inhibatoare deloc neglijabilă).

Terminologic, este vehiculată (chiar la nivel academic!) o sintagmă improprie: „literatură populară / poporană“. După cunoștințele mele, în afara lui Adrian Fochi, niciun folclorist român nu pare a fi observat pînă în prezent improprietatea în cauză și de a o fi evitat, atît cît stă în putință limbajului, cînd trebuie să ne referim la folclor.

Atrag atenția celor care au capacitatea înțelegerii, așa cum am făcut-o în articolele mele de pînă acum și în toate prestațiile mele de la catedră, că vocabula „litera“ de la care pornește cuvîntul „literatură“ presupune scrisul, or calitatea oralității despre care mi-am propus a vorbi la acest simpozion exclude această modalitate de transmitere mediată grafic a gîndurilor, a sentimentelor, a informațiilor din mesajul verbal versificat ori neversificat pe care-l numim generic folclor.

Precizia terminologică pe care am propus-o și o reiterez cu acest prilej prin evitarea falsului lexem „litera“ este utilizarea denumirii speciilor folclorice în cauză: poezie, baladă, basm, snoavă, ghicitoare, strigătură, cîntec, doină (de jale, de înstrăinare, de dor etc.), strigare peste sat, colind, capră, turca, plugușor, căluș, irozi ș.a.m.d.

Importanța oralității, a folclorului de astăzi, în general, reiese bine din articolul Fenomenul condeierilor plugari – Şcoala Condeierilor, scris de Maria Mândroane și publicat în „Revista de lingvistică și cultură românească“ nr. 2/2014 (v. https://limbaromana.org/revista/fenomenul-condeierilor-plugari-%C5%9Scoala-condeierilor/). Redau: Condeierii plugari au constituit o «şcoală», unde s-au format caractere, s-au modelat suflete şi s-a creat literatură poporană. Cea de-a XIII-a ediție a Festivalului Condeierilor plugari s-a desfășurat în luna răpciune / septembrie 2019, inițial în localitatea Partoș iar apoi în Muzeul Satului Bănățean de la Timișoara.

Ne-am propus în cadrul acestui simpozion să ilustrăm oralitatea prin trei clipuri, prezentate în ordinea:

1) Elena Marin, o bătrînă de 87 de ani, născută și crescută în Bila, comuna Schitu, jud. Giurgiu. Filmarea s-a făcut la muzeul etnografic Sfînta Fecioară Maria din Bila, anul acesta.

Este o amintire pe care și-o deapănă cu umor reținut, pe tema unei nunți de odinioară; e un fapt autentic, de bună seamă penibil, așa cum se mai înfățișează realitatea chiar și-n zilele noastre.

2) Cornelia Neaga, 67 de ani, din localitatea Crișan, comuna Ribița,  jud. Hunedoara, e „poetă în grai“. Clipul ilustrează mai precis graiul din Țara Zărandului. Aici se dă o rețetă culinară de preparare a brînzei, rețetă cunoscută crescătorilor de animale.

3) Urări țărănești de actualitate către puterea politică făcute de țărănci din Izvoarele, Alba, încheiate cu o creație în versuri – o chemare vibrantă adresată românilor plecați peste hotare.

Oralitatea, viul grai transmis din tată-n fiu, din mamă-n fiică, forma de comunicare principală dintre locuitorii din Carpați și de pe ambele maluri ale Dunării, a fost fundamentul civilizației și al culturii. Fapt evident și uimitor pentru lingviștii lumii, oralitatea aceasta ignorată astăzi de dicționare a catalizat formarea și evoluția dialectului principal românesc, înțeles fără excepție de toți locuitorii, indiferent de particularitățile graiurilor cotidiene.

Cuvintele articulate mişcă raţiunea şi sufletul adresanţilor, creează întotdeauna punţi, implică replici (chiar dacă răspunsurile nu sînt rostite, ele se gîndesc în mintea receptorilor), cer dialoguri. Bune sau mai puţin bune, cuvintele rostite lasă mereu urme în mintea semenilor.

Creştinii conştientizează mai mult decît oricare dintre trăitorii de pe acest pămînt că se va da socoteală pentru fiecare cuvînt rostit de-a lungul vieţii. Este înfricoşătoare perspectiva pentru demagogii, mincinoşii, flecarii tuturor timpurilor! De aceea, a tăcea este mult mai important decît ne avertizează proverbul „tăcerea e de aur“; dacă nu sîntem capabili de o vorbă bună, mai bine e să tăcem, spre a nu ne atrage osînda.

Pe lîngă rolul de instrument de socializare, limba cuiva îi indică apartenenţa la o familie, la un popor anume. A învăţa o limbă nouă nu te face să capeţi o nouă identitate; orice ai face, oricîte limbi ai cunoaşte, limba maternă îţi va marca mereu paşii, îţi va determina rostul vieţii.

Graiul dobîndit în locul obîrşiei nu trebuie limpezit, stilizat, periat după modelul limbii literare spilcuite de intelectuali; dimpotrivă, el trebuie conservat. Oralitatea primează, ea în-fiinţează, în timp ce scrisul, litera des-fiinţează, pre-face. E un mare efort pentru acela care, scriind, vrea să comunice viu, să mişte cu adevărat sufletele cititorilor întotdeauna post factum.

În schimb, oralitatea suprimă aceste cazne cerînd prezenţă din partea celor ce participă la actul comunicării. Prezenţa aceasta vie a oralităţii nu se uită uşor, căci ea pune în contact persoane, fiinţe unicat, după chipul şi întru asemănarea Creatorului. Contrazic aici parţial o veche prejudecată perpetuată latinist: verba volant scripta manent. E valabilă doar pentru spiritele sechestrate în biblioteci. Dacă omul nu se deschide experienţei de viaţă prin oralitate, comunicînd cu semenii, riscă să nu-şi împlinească menirea.

Precizare: Ca filolog, din motive foarte bine întemeiate științific, n-am fost, nu sînt și nu voi putea fi de acord cu trecerea în scris / vorbit la „sunt / suntem / sunteți“. De asemenea, nu accept complicarea scrisului cu „â“ la interior (acceptabilă însă excepțional, din rațiuni istorice, în „român“ și în derivatele lui, precum și în cazul numelor proprii: de pildă Brânzaș).

[1] Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, București, Editura Ideea Europeană, 2006.