Genul nu este o caracteristică lingvistică universală. Multe limbi nu cunosc genul gramatical. Acesta se găsește doar în cca 25% din limbile lumii și poate fi, în general animat/inanimat, masculin/feminin/neutru sau comun/neutru.
În primul caz, distincția se bazează pe dihotomia animat/inanimat așa cum era văzută de către multe popoare primitive, sau pe diferența de sex, ca în cel de-al doilea caz. În cel de-al treilea caz, a existat la început distincția masculin/feminin/neutru unde, mai târziu, diferența de masculin/feminin a dispărut, unindu-se într-un singur gen, genul comun. Genul se manifestă și în relația cu alte părți de vorbire, prin acord, cum ar fi: pronumele, adjectivul sau, în unele cazuri, verbul. De exemplu, în limba rusă formele verbale ale timpului trecut se acordă în gen (și număr) cu subiectul, iar în limba română menționăm existența acordului de gen și număr la diateza pasivă.
Genul gramatical este întâlnit în majoritatea limbilor indo-europene precum româna, italiana, germana, rusa, dar a dispărut din persană și, în mare parte, și din engleza modernă unde are doar câteva rămășițe de gen, moștenite din engleza veche.
Pe lângă limbile indo-europene, genul se mai găsește în limbile afroasiatice (cunoscute și sub denumirea de hamito-semitice), în cele dravidiene, în caucazienele de nord, și în limbile australiene. Pe de altă parte cum am arătat, marea majoritate a limbilor globului nu au gen gramatical. Între acestea se numără limbile altaice, uralice, austroneziene, sino-tibetane, precum și majortiatea limbilor amerindiene.
În ceea ce privește limba proto-indo-europeană (PIE), lingviștii consideră că a avut mai întâi două genuri: genul animat și genul inanimat. Ulterior, s-a simțit nevoia ca substantivele inanimate abstracte (și colective) să fie regrupate într-o nouă categorie. Mai târziu acestui gen i-au fost adăugate formele de plural ale animatului colectiv.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Karl Brugmann (1891) a arătat că sistemul cu trei genuri, bazat pe diferența sexuală este o dezvoltare târzie în proto-indo-europeană unde, la origine, se făcea distincție după cum am spus, între substantive de gen animat și inanimat, considerând că genului feminin i s-a adăugat vocala *ā (a lung). Se presupune că acest sufix a fost folosit mai întâi la substantivele abstracte derivate din verbe. Este demn de remarcat că și în româna de azi, substantivele derivate din verbe sânt de gen feminin, cum ar fi tăietură din a tăia, cusătură din a coase, cositură din a cosi etc, ca și în alte limbi romanice.
Teoria lui Brugmann a fost ulterior confirmată de descoperirea și descifrarea limbii hitite (la începutul secolului XX) și a celorlalte limbi anatoliene. Menționăm că limbile anatoliene sânt acele limbi indo-europene care au păstrat anumite caracteristici din proto-indo-europeană, caracteristici care nu s-au mai păatrat în celelalte limbi indo-europene. Astfel, s-a putut constata că aceste limbi fac distincția între animat și neanimat, dar nu au vreo urmă de gen bazat pe diferența de sex, ca în alte limbi indo-europene, antice și moderne. Odată cu aceste descoperiri, hititologii s-au situat pe două poziții opuse în această privință: unii susțineau că sistemul cu trei genuri a dispărut de timpuriu din limbile anatoliene, pe când ceilalți susțineau contrariul, anume că hitita a avut dintotdeauna distincția animat/inanimat, iar sistemul bazat pe diferența de sex este o inovație ulterioară a limbii indo-europene așa cum arătase Brugmann. Cum era și firesc, ipoteza lui Brugmann a avut câștig de cauză și, astfel, în ziua de azi, nimeni nu o mai pune la îndoială.
În acest context, trebuie să facem o mică paranteză să arătăm de ce limbile anatoliene sânt deosebite și, în principiu, mai arhaice decât celelalte limbi indo-europene. Concluzia firească este aceea că aceste limbi s-au rupt mai devreme decât celelalte din trunchiul proto-indo-european . De fapt, o serie lingviști consideră că limba proto-anatoliană din care derivă limbile anatoliene trebuie considerată o soră a limbii proto-indo-europene, iar nu o ramură a sa. Indiciul clar al acestei diferențieri de gen dintre limbile indo-europene și cele anatoliene este o certitudine indubitabilă în acest sens.
Privind originea popoarelor indo-europene, multă vreme s-a crezut că vatra din care au venit a fost undeva în nordul Mării Negre. De acolo au invadat Europa în trei valuri succesive, aproximativ după 5500 î. Ch. Înaintarea lor spre vest, distrugând civilizația existentă a Vechii Europe s-a produs concomitent cu asimilarea populațiilor ne-indo-europeană pe care le-au întâlnit în drum, aici. Aceasta este binecunoscuta teorie a migrației acelor triburi aparținând culturii kurganelor, teorie bazată doar pe descoperiri arheologice, aparținând Marijei Gimbutas și ale altor arheologi. La aceasta au aderat marea majoritate a cercetătorilor din a doua jumătate a secolului XX. Această ipoteză nu mai este acceptată de de o serie de cercetători.
Pe de altă parte, odată cu descoperirile arheologice făcute în a doua jumătate a secolului XX, de către unii arheologi în frunte cu C. Renfrew, a apărut o nouă teorie a acestor migrații. Aceasta dovedește pe baze mult mai justificate științific, precum datarea cu carbon radioactiv, considerații paleogenetice și mai ales considerații de ordin paleolingvistic, că indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, aducând cu ei civilizația neolitică, cu mult mai devreme, adică cu cca 9000 de ani în urmă. Din păcate, conlucrarea dintre arheologi, paleogeneticieni și lingviști nu a fost încă concertată pentru determina adevăruri de data aceasta certe. Arheologii nu cunosc și nu țin cont de datele lingvistice în stabilirea teoriilor lor, iar lingviștii nu sânt suficient de preocupați de racordările în timp dintre lingvistică și arheologie. Astfel, în acest caz este evident că vechimea limbilor anatoliene se explică mult mai bine dacă luăm în considerare că indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, răspândindu-se mai întâi în Balcani, apoi în regiunea carpato-danubiano-pontică și de aici mai departe. Această ipoteză am discutat-o cu diverse ocazii (cf. Vinereanu, 2008, Vinereanu, 2010).
Revenind la subiectul nostru, arătăm că lingviștii, bazându-se pe descoperirile legate de existența genurilor animat/inanimat în limbile anatoliene, au dedus că la origine în indo-europeană a existat aceeași situație ca în limbile anatoliene (Matasović (2004), Luraghi (2009b) ș.a. ceea ce justifică pe deplin ipoteza lui Brugmann că genul bazat pe diferența de sex este o dezvoltare târzie în proto-indo-europeană.
În proto-indo-europeana timpurie (precum și în proto-anatoliană) diferența de tipul animat/inanimat este indicată de absența terminațiilor de nominativ/acuzativ pentru genul inanimat (Meillet, 1921). Prin urmare, în acest stadiu, genul nu era indicat prin terminații de gen, ci era doar un aspect al inflexiunii morfologice. Dar cum a apărut totuși acordul de gen? Unii cercetătorii susțin că a apărut la demonstrative care aveau aceleași terminații de caz când determinau substantive de gen animat, sau fără terminații când determinau substantive de gen neanimat.
În opinia noastră, terminația ā poate fi asociată cu particula deictică –a întâlnită invariabil în limba română la toate pronumele demontrative indiferent de gen sau număr ca în acest-a, acel-a, aceast-a, acești-a, acele-a, etc. La început această particulă a fost atașată substantivelor colective (mass nouns) ale genului inanimat indicând deictic o unitate de sine stătătoare, bine definită ca și în cazul pronumelor demonstrative din limba română. În opinia multor cercetători, substantivele feminine provin din forme de plural colectiv, cum ar fi, de exemplu, lat. aqua care la origine a fost un plural colectiv (mass-noun) al unui substantiv neanimat. Mai târziu formele de plural definind entități de sex feminin aparținând genului animat au primit același sufix deictic ā ca și în cazul substantivelor inanimate colective. Datorită acestei terminații deictice toate aceste forme de plural au fost percepute ca o clasă aparte în cadrul substantivelor acestei limbi, care au format apoi un gen nou, unde formele nu au mai fost percepute ca forme de plural – adică genul feminin, așa cum îl cunoaștem azi în limbile indo-europene. Cum am arătat mai sus, de la Brugmann încoace se consideră că genul feminin a apărut prin adăugarea lui *ā. Prin urmare, originea acestei terminații feminine pare să fie această particulă deictică de care am vorbit.
Pe de altă parte, această particulă a căpătat ulterior diferite funcții gramaticale, cum ar fi cea a terminațiilor de plural din latină în a și, a sau e în greaca veche, similare cu terminațiile de la femininul singular, în aceste limbi. Această ipoteză este cât se poate de plauzibilă, pentru că terminația în ā aparținea formelor de gen inanimat colectiv. În contrast cu latina și greaca, în română, substantivul de genul neutru se comportă la plural ca cele feminine, iar la singular se comportă ca cele de masculine, ceea ce nu concordă cu genul neutru din alte limbi indo-europene. Acest detaliu din limba română diferă în privința naturii genurilor. În mod evident, cele două limbi antice și limba română au avut evoluții diferite în ceea ce privește genul neutru.
În consecință, este destul de evident că genul neutru din limba română s-a conturat încă de la început într-un mod aparte față de greacă și latină, fiind mai aproape de ceea ce putem numi gen în perioada de conturare a genurilor în tipul masculin/feminin/neutru. În celelalte limbi romanice, genul neutru a dispărut prin suprapunerea sa cu cel masculin. Excepție face doar limba română, unde genul neutru a supraviețuit, fiind în același timp diferit de cel latinesc.
Cercetătorii susțin că această apropiere dintre substantivele colective provenind din genul inanimat și cele de sex feminin aparținând genului animat se datorează gradului de individualizare scăzut al entităților inanimate, respectiv feminine în concepția vorbitorilor acelor vremuri. De aceea, în opinia noastră, la un moment dat s-a simțit nevoia să fie identificate în mod deictic.
Astfel prin contopire, aceste două tipuri de substantive colective au fost re-interpretate ca un gen aparte, genul feminin. Celelalte substantive ale genului inanimat au devenit genul neutru, iar în cadrul genului animat substantivele de sex masculin sau care au fost identificate ca atare au constituit genul masculin. Această ipoteză se poate aplica destul de bine majorității limbilor indo-europene, ca și limbii române.
Să analizăm câteva aspecte din limba română. Din câte putem spune, în limba română nu există entități animate care să fie de gen neutru, spre deosebire de germană care are astfel de forme, precum das Kind „copilul”, das Mädchen „fata”. Aceste forme de gen neutru pentru entități animate, în acest caz umane, au o altă motivație, aceea că entitățile animate până la vârsta maturității, în unele culturi nu sânt percepute ca aparținând unui anumit sex. Prin urmare, aceste forme din limba germană sânt târzii, întrucât ele ar contrazice atât teoria genurilor animat/inanimat cât și apariția sistemului de trei genuri în limbile indo-europene.
Din acest punct de vedere româna este cu mult mai conservatoare, mai aproape de sistemul originar proto-indo-european. Mergând mai departe, urmărind reversul, în limba română entitățile neanimate sânt în majoritatea lor covârșitoare de genul neutru, un număr mai mic sânt de genul feminin, aceasta fiind în mare parte o consecință a substantivelor colective neanimate, cum am arătat mai sus. În schimb, substantive masculine definind entități inanimate sânt extrem de puține. Sânt câteva excepții, despre care se poate argumenta că, la acea vreme, au fost percepute ca entități animate. Aici se poate cita subst. soare care este de gen masculin, dar este normal să fie așa din moment ce în epocile pre-creștine era considerat o divinitate masculină, fiind fratele Lunii. Reminiscențe ale acestei idei dăinuie până astăzi în folclorul românesc. Un altul este subst. ochi, care este parte a corpului, iar prin faptul că are facultatea de a „vedea” a putut fi perceput, tot la acea vreme, ca o entitate animată, întrucât alte părți ale corpului nu beneficiază de acest privilegiu. Un altul este subst. munte care, cu mii de ani în urmă, a putut fi considerat animat deoarece reprezenta anumite divinități, spre deosebire de subst. deal care este neutru. Alte substative de gen masculin definind entități inanimate sânt cele care au sensuri și forme multiple, cum ar fi cot, cu două forme de plural care aparțin de două genuri diferite, neutru (cel de bază) și masculin cel derivat. Subst. cap este într-o situație similară. În principiu, substantivele masculine cu referenți neanimați sânt foarte puține în limba română, iar dacă sânt au o motivație aparte. Termenii care definesc fauna sânt, cum este și firesc, de fie masculine, fie feminine. În plus, termenii care definesc flora în limba română sânt, de asemenea, de gen masculin sau feminin, niciodată neutru.
În concluzie, la început, în proto-indo-europeană, au existat genurile animat și inanimat. Într-o perioadă târzie a existenței sale, în cadrul genului inanimat apare o categorie nouă, aceea a formelor de plural ale cuvintelor definind noțiuni abstracte sau colective având terminația ā, pe care noi o asociem cu terminația deictică –a a pronumelor demonstrative din limba română și care, în proto-indo-europeană, trebuie să fi avut tot caracter deictic. Ulterior, din genul animat se individualizează formele de plural definind entități de sex feminin având, de asemenea, terminația ā, care are aceeași origine deictică. Mai târziu, aceste două categorii de substantive au fost percepute ca un tot unitar și au constituit ulterior un nou gen, genul feminin. Celelalte substantive ale genului neanimat au devenit genul neutru, iar cele de sex masculin ale genului animat au aparținut și aparțin genului masculin. Cercetările cu privire la originea sistemului de trei genuri în proto-indo-europeană sânt încă la început, ele necesitând cercetări mai ample, cu date din limbile indo-europene cunoscute, antice sau moderne, între care un rol major trebuie să-l joace limba română.
Plecând de la ipoteza emisă de noi în acest articol, cu mobilizarea și eforturile pe care se cuvine să le facă lingvistica românească, limba română poate oferi date esențiale la înțelegerea acestui fenomen atât de puțin studiat.
