O nouă abordare a etimologiilor românești

De | 2023-12-14T13:56:56+00:00 12 decembrie 2023|

Problema originii limbii române este veche și a rămas mai multe secole nerezolvată din mai multe motive. Noul Dicționar Etimologic al Limbii Române elaborat pe baza cercetărilor de indo-europenistică a rezolvat în sfârșit această problemă, folosind legile fonologice de transformare a sunetelor de la proto-indo-europeană la limba română. Din cele peste 6100 de cuvinte-titlu analizate demonstrează că limba română, pentru a fi înțeleasă, trebuie raportată direct la limba-mamă, limba proto-indo-europeană. Procedând astfel, reiese că marea majoritate a lexicului românesc provine din această limbă-mamă, precum și faptul că acesta este diferit de cel latin în cea mai mare parte, deși cele două limbi sânt înrudite. În acest context, autorul rezolvă problema miilor de cuvinte rămase cu etimologie necunoscută, dar și a acelora a căror etimologie a fost greșit atribuită. Această lucrare monumentală pune originea limbii române pe adevăratul său fundament.

Lingvistică și genetică

De | 2022-09-13T21:57:31+00:00 13 septembrie 2022|

Timp de secole, limba română a fost considerată o limbă romanică, mai precis ca provenind din așa-zisa latină vulgară. Cu toate acestea, datele lingvistice, cât și cele genetice contrazic această ipoteză. În acest articol, autorul coroborează date din domenii diferite pentru a demonstra că limba română, cât și limbile vechi italice între care se include și latina, unele limbi romanice, precum și limbile celtice provin dintr-o singură limbă mamă pe care o putem numi (proto-)pelasgă. Această limbă mamă s-a format cu mai multe mii de ani în urmă, fiind urmașă a limbii proto-indo-europene ai căror vorbitori au intrat în Europa acum cca 9000 de ani. Astfel, putem concluziona că limba română, cât și poporul român s-au format cu mult timp înainte de a putea fi vorba de romani sau de traco-dacii din perioada istorică.

Considerații asupra originii genului în limba română

De | 2022-03-21T23:41:12+00:00 21 martie 2022|

Sistemul de 3 genuri a apărut în limba proto-indo-europeană din Europa, după separarea de limbile anatoliene. Fazele anterioare ale limbii proto-indo-europene a avut un sistem bazat pe distincția animat/inanimat. Cercetătorii consideră că mai întâi s-a conturat genul feminin care a apărut inițial din substantivele abstracte și cele colective ale genului inanimat, la care s-au adăugat cele de sex feminin din genul animat pre-existent. Din celalalte substantive ale genului inanimat s-a constituit genul neutru, în timp ce genul masculin a luat ființă din substantivele care defineau entități de gen masculin al vechiului gen animat. Substantivele din care a apărut initial genul feminin aveau terminația *ā, însă cercetătorii nu precizează originea acestei terminații. Ipoteza este mai veche, emisă mai întâi de Brugmann, la sfârșitul secolului XIX. Ulterior, această teorie a putut fi susținută cu argumente noi odată cu descoperirea și descifrarea limbilor anatoliene, în special a limbii hitite la începutul secolului XX, limbi indo-europene au cunoscut doar sistemul de genuri bazat pe distincția animat/inanimat. Autorul articolului indentifică terminația ā a substantivelor feminine din sistemul de 3 genuri ca fiind o particulă deictică postpusă, de aceeași factură cu particula deictică post-pusă -a care se regăsește în pronumele demonstrative din limba română ca în acest-a, care, mai târziu, a putut avea diverse întrebuințări, jucând rolul de desinență de plural a substantivelor neutre din limbile greacă și latină. Sistemul de 3 genuri din limba română este diferit de cel din latină precum și de cel din limbile romanice, având prin urmare o evoluție proprie de-a lungul timpului.

A cui e, de fapt, palinca

De | 2021-09-22T17:50:24+00:00 22 septembrie 2021|

Se consideră că subst. palincă prezent în limba română și maghiară ar fi de origine maghiară. La o privire sumară asupra acestui termen se pot observa câteva detalii esențiale care exclud o origine maghiară a acestuia. În primul rând, subst. palincă are sensuri multiple în limba română, în conformitate cu sensul rădăcinii proto-indo-europene din care provine, ceea ce nu este cazul cu maghiara. În al doilea rând, are un sufix românesc care se regăsește și în limbile slave sau chiar în cele romanice, suf. -că. În al treilea rând, derivă dintr-un radical proto-indo-european, româna fiind o limbă indo-europeană, în timp ce maghiara este o limbă fino-ugrică. Toate aceste detalii echivalează cu un furt identitar, fenomen care durează de secole. În acest articol, autorul analizează toate aceste aspecte și demonstrază că termenul palincă are origini românești.

EVOLUȚIA SUNETULUI PROTO-INDO-EUROPEAN *BH ÎN LIMBA ROMÂNĂ URMAT DE VOCALA *E

De | 2018-06-29T17:12:46+00:00 27 iunie 2018|

În acest scurt articol, autorul, folosindu-se de principiile evoluției fonologice a sunetelor de la proto-indo-europeană la română, demonstrează că o serie de cuvinte românești care au părut mai multor generații de lingviști că sânt de origine latină, nu sânt, de fapt, de origine latină, ci provin direct din proto-indo-europeană, prin tracodacă. În paralel se fac trimiteri și la limba greacă veche, care la rândul său, a împrumutat mii de cuvinte din pelasgă, limba-mamă a limbilor iliro-traco-dacă, precum și a limbilor italice și celtice, fiind totodată limba de substrat a limbii grecești. În acest articol este discutată doar evoluția sunetului proto-indo-european *bh, urmat de vocala *e. Spre deosebire de română (traco-dacă), în greacă și latină sunetul PIE *bh a devenit f, indiferent de sunetul următor. Procedee similare pot fi folosite privind evoluția oricărui sunet de la proto-indo-europeană la română.

EVOLUȚIA SUNETULUI PROTO-INDO-EUROPEAN *BH ÎN LATINĂ ȘI ROMÂNĂ SAU DE CE ROMÂNA NU PROVINE DIN LATINĂ

De | 2017-12-24T14:04:10+00:00 24 decembrie 2017|

Teoria originii limbii române din limba latină este una falsă, fapt demonstrat și de un studiu atent al evoluției sunetelor de la proto-indo-europeană la latină, pe de o parte și la română (traco-iliră), pe de altă parte. Poziția limbii grecești și raporturile ei cu româna (traco-ilira) și latina sânt relevante și extrem de interesante De cele mai multe ori acest studiu indică o ruptură între română și latină, atât la nivel fonetic, dar și semantic. Cognații celor două limbi nu sânt, de cele mai multe ori, foarte apropiați din punct de vedere semantic, ceea ce dovedește și pe această cale că separarea celor două limbi a avut loc mult timp în urmă. În acest articol, autorul urmărește evoluția sunetului proto-indo-european *bh (b aspirat) atât în cazul latinei, cât și în cazul românei. În latină acest sunet a dat fără excepție f, iar în română avem b (simplu), excepție făcând atunci când bilabiala b a fost urmată de o lichidă (l, r) sau de o vocală anterioară (i sau e), de cele mai multe ori e, care ulterior a iotacizat. În ambele situații bilabiala a trecut la f. În toate aceste cazuri comparația cu greaca este, de asemenea, relevantă. În final, este urmărită și evoluția sunetului proto-indo-european *b (simplu) care a rămas neschimbat, atât în latină, cât și în română (traco-iliră).

Căsătoria în limba română

De | 2019-10-06T14:06:27+00:00 15 iunie 2017|

Limba română arată că instituția căsătoriei este extrem de veche și foarte bine definită la români și la stră-moșii lor. De aceea, deloc întâmplător, peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere schimbarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc că familia, căsătoria trebuie să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când există speța umană. Verbul a se însura provine de la o formă care a însemnat 'soție', iar a se mărita provine de la mire < PIE *merio. Mire și mireasă sânt noțiuni moștenite din proto-indo-europeană, păstrând intact sensul din această limbă mamă. Lingviștii care s-au ocupat de etimologia lexicului limbii latine arată că lat. maritare < lat. maritus 'soț, bărbat căsătorit', a rândul său din PIE *meri- 'mireasă, tânără soție', prin urmare folosind același procedeu ca și în cazul celor două verbe românești. Verbul a se logodi a fost asociat în mod total neconvingător de anumite forme slave, dar el provine de fapt din PIE *leugh-, *lugh- 'jurământ, promisiune', cu cognați în limbile celtice și germanice, iar nuntă trebuie asociat cu nymfai 'femei căsătorite', termen hyperborean atestat la Diodorus Siculus, formă care a intrat și în limba greacă. Numai forma nevastă este împrumut din limba slavă, intată în limba română ca formă alternativă, colocvială la forma soție atestată pe plăcuța 20 dintre plăcuțele de la Sinaia.

DINTRE “CAPCANELE” LIMBII ROMÂNE (II)

De | 2019-10-06T10:41:24+00:00 18 martie 2017|

În acest articol, analizăm etimologia a două cuvinte românești, anume bursuc și țăruză, considerate de lingvistica tradițională românească a fi de origine turcă și respectiv maghiară. În ambele cazuri etimologiile date de-a lungul timpului se dovedesc a fi greșite, dovedind, pe de o parte lipsa de metodă a cercetătorilor care s-au ocupat de istoria limbii române, precum și lipsa de seriozitate a acestora prin acceptarea unor etimologii profund eronate, fără ca nimeni să verifice aberațiile lui Cihac sau ale altora. În ambele cazuri demonstrăm că sânt cuvinte de origine indo-europeană, păstrate în limba română de azi, în condițiile în care nici turca, nici maghiara nu sânt limbi indo-europene. Prin urmare ele sânt de origine traco-dacă.

Limba inscripțiilor de pe plăcuțele de la Sinaia

De | 2015-12-16T22:24:59+00:00 18 mai 2015|

Au existat și există încă multe controverse cu privire la originea limbii și poporului român, provenite fie din rea-credință, fie din ignoranță. În principiu, totul se reduce la două ipoteze, numite pe scurt ipoteza latinistă și cea dacistă, bine cunoscute tuturor. Adevărata descoperire a Plăcuțelor de la Sinaia a avut loc cândva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar detaliile rămân încă un mister. În anii ’90 ai secolului trecut când Dan Romalo a publicat prima lucrare despre aceste plăcuțe cu imaginea fiecărei plăcuțe dintre cele rămase, 134 la număr, din cele câteva sute câte au fost inițial. Între timp au mai apărut încă vreo câteva lucrări de acest gen. În 2014, apare un volum semnat de Eugen Nicolaescu care face o mai bună interpretare a datelor. În cele ce urmează, vom face analiza etimologică a cuvintelor din glosarul de cuvinte dacice, în total 307 cuvinte-titlu. Din câte se va putea vedea, limba este de fapt o română arhaică, cu multe legături cu latina și cu alte limbi italice (inclusiv etrusca) sau alte limbi indo-europene.