Despre cer și cer
Limba română cunoaște destule omonime, dar puțini știu despre cer și cer: poți spune ‘soarele de pe cer’, dar și ‘în trecut oamenii spuneau stejarului și cer’. Etimologic vorbind este acceptat că ‘cer’ ne-a rămas din latinescul caelum ‘cer’ caerulus, caeruleus ‘cerul albastru închis’, [greacă koylos ‘hău’] Copacul care atinge cerul cu ramurile lui tot în latină s-ar găsi: cerrus, um ‘-quercus’, stejar turcesc la Plinius (Vinereanu 2008), Alb qarr, pl qarra ‘un soi de stejar, stejar amar? {bitter oak}, stejar turcesc´ (Orel 1998). Dacă însă lăsăm etimologiile la o parte și ne gîndim când și de ce au fost acceptate aceste cuvinte în limbă se schimbă puțin discuția. Mai ales dacă ne gîndim că această formă, cerrus ‘stejar’, nu are o explicație clară nici în latină.
Cuvintele nu ar trebui luate numai ca instrumente de expresie care au intrat în limbă din cutare sau cutare altă limbă cu care românii sau dacii sau geții au intrat în contact. Cuvintele au rămas în limbă. Astfel ar trebui să începem discuția cu întrebarea: de ce unele cuvinte au rămas în limbă și altele nu? Ce condiții interne au determinat aceste alegeri? Oprindu-ne asupra acestor aspecte extra-lingvistice am înțelege poate că preferința pentru cuvintele care au rezistat trecerii timpului s-ar datora unor sensuri și nuanțe care erau necesare gîndirii religioase, filozofice și sociale din acel timp. Și astfel am ajunge la întrebarea cum se face că vorbitorii de latină vulgară au păstrat același cuvînt însemnând și stejar și cer? Desigur ni se va spune latinescul caelum împreună cu variana sa caerulus, treacând prin fenomenul de rotacizare, ar fi cele mai bune candidate pentru etimologia românescului cer. Dar nu cumva cerrus, um, forma care însemna și stejar, fie el și turcesc [Pliniu] a avut o importanță anume la această trecere? Și atunci ne putem întreba, ce legătură au sesizat strămoșii nostri între cele două noțiuni? Se știe cu destul de multă siguranță că aceste populații, fie ele trace, dace, gete sau latine, făceau parte din marele grup al indo-europenilor, grup care venera ca primă divinitate protectoare cerul luminos. Și mai știm că acest mare grup își ținea procesiunile religioase în aer liber sub umbra deasă a stejarului, sub ‘cerul liber’. Să ne amintim că stejarul era, deci, copacul sacru divinizat la mai toate popoarele europene, cu precădere la celți, spre exemplu. Nu mai putin sfînt aflăm stejarul în folclorul românesc [vezi R. Vulcănescu]. Fără a mai aminti de ‘butucul Crăciunului’, stejarul gros care ardea în vetrele țăranilor până la 1 martie, cînd i se lua cenușa și se împrăștia pe câmp ca să fie recolta bogată. Ba chiar cenușa stejarului sfînt se amesteca în mîncarea vitelor ca să fie mănoase. Conotația religioasă dintre cerul sfînt și cerul sfînt [sic] este destul de clară. Cu timpul însă puterea cerului de cleștar, cerul luminos, a întrecut-o pe cea a stejarului ‘cer’ și aceste omonime s-au despărțit, unul cedînd locul celuilalt, românul creștin privind cerul sfînt și raiul, pare-se, uitînd de semnificațiile mitice ale ‘cerului stejar’. Acum cineva ar putea întreba: dar ‘stejarul’? Cum e cu stejarul? E, asta e o poveste ceva mai delicată. Ne apropiem de ‘stejar’ cu teamă, ca și strămoșii noștri. Și numai dacă ne lăsăm purtați de gînduri am putea presupune că acest steg era dătător de jar. Am putea.
Orel, Vladimir: Albanian Etymological Dictionary, Brill, Leiden, Boston, Koln 1998.
Pokorny, Julius. Indogermanisches etymologiscches worterbuch, Francke Verlag Bern,
1959.
Vinereanu, Mihai. Dicționar etimologic al limbii române. București, 2008
Vulcǎnescu, Romulus. Coloana Ceriului, Bucureşti, 1972.
Mitologie Româneascǎ, Bucureşti, 1987.