Importanţa studierii folclorului în învăţământul teologic ortodox

 

1. Importanţa folclorului în educaţia muzicală generală – excelenţe ale pedagogiei muzicale româneşti

În primul paragraf din capitolul II. Intitulat Cântecul popular românesc şi rolul său în educaţia muzicală, artistică, morală şi intelectuală a poporului român din volumul Pagini nescrise din istoria pedagogiei şi a culturii româneşăti[1]muzicologul pedagog Vasile Vasile afirmă:

„Între bunurile culturale vitale ale poporului român intră şi cântecul popular, recunoscut ca o adevărată sinteză a cunoaşterii, având în conţinutul său elemente de teologie, sociologie, filosofie, mitologie, istorie, cosmografie, psihologie, botanică, zoologie, etnografie, într-un cuvânt, fapt şi purtător de cultură, fiind deci un fapt antropologic şi alcătuind ceea ce un ilustru specialist numea o < expresie > dar şi o <ordine de viaţă>[2]”. [p. 19]

Savantul Vasile Vasile conchide că în cultura populară

„cântecul devine expresia cea mai concentrată şi mai explicită a vieţii sufleteşti, redând un registru foarte întins al sentimentelor umane şi reprezentând o sinteză a cunoaşterii vieţii şi cosmosului.” [Op. cit., p. 23]

Nu întâmplător, cântecul popular a constituit pe parcursul istoriei o adevărată şcoală de educaţie socială, morală şi patriotică. Nelipsit din nici unul din marile momente ale vieţii, de la nici una dintre marile sărbători de peste an, de la manifestări comunitare, cântecul a devenit principala manifestare artistică înzestrată cu virtuţi educaţionale prin valoarea intrinsecă a mesajului său dar şi prin antrenarea viitorilor purtători ai acestei expresii de totalitate a fiinţei umane.

„Şcoală de frumos şi sensibilitate, de cultivare a creativităţii şi imaginaţiei poporului nostru, cântecul popular a devenit şi o şcoală a eticului, a virtuţilor morale şi au existat vremuri şi generaţii pentru care era singura formă educativă cu o organizare sui-generis, în care deprinderile se transmiteau după nişte legi vădind intuiţie pedagogică şi respectarea structurii multidimensionale a activităţii.

În acelaşi timp folclorul a reprezentat un mediu sociouman în care se depistau şi se cultivau aptitudini şi deprinderi muzicale, constituind un laborator de decantare a valorilor dar şi a atitudinilor morale, sociale şi se cultiva şi o bogată viaţă afectivă.”  [Vasile Vasile, Op. cit., p. 23]

„Formarea gustului dar şi a percepţiei muzicale, dezvoltarea auzului şi o anumită cultivare a vocii, a posibilităţilor de memorare, de sesizare a simbiozei dintre limbajul verbal şi cel muzical, descoperirea fondului emoţional al muzicii sunt numai câteva dintre implicaţiile acestei educaţii muzicale largi, a practicării cântecului popular în lumea sătească.” [Ibidem, p. 24].

Folclorul a fost una dintre formele primare ale educaţiei muzicale, estetice, artistice, morale, intelectuale, patriotice şi sociale, prin urmare el trebuie să fie una din temeliile educaţiei muzicale şcolare şi un fundament, un izvor de dezvoltare a creativităţii muzicale în etape superioare ale educaţiei artistice.[3] Secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea au adus experienţe şi performanţe pedagogice strălucite de integrare a folclorului în activitatea didactică muzicală pe planul educaţiei generale, dar şi în planul educaţiei muzicale de performanţă artistică. Nume ca Alexandru Podoleanu, D.G.Kiriac, Gavriil Muzicescu, Ciprian Porumbescu, Spiru Haret, Ion Creangă, se înscriu între marii pledanţi pentru valorificarea folclorului în procesul didactic şcolar. În perioada interbelică se afirmă deplin curentul valorificării pedagogice a impresionantului tezaur folcloric în procesul didactic la diferite niveluri de vârstă şi de performanţă, paralel cu dezvoltarea etnomuzicologiei pe plan european şi mondial. Două nume de referinţă în aceste demersuri din domenii îngemănate – pedagogia muzicală şi etnomuzicologia – se impun: George Breazul şi Constantin Brăiloiu. Ambii au demonstrat valoarea educativă a foclorului copiilor şi rolul acestuia în formarea personalităţii artistice a copiilor.

George Breazul a realizat un prim sistem educaţional muzical pornind de la valorile folclorului. În acest sens stă mărturie şi inegalabila Patrium Carmen[4], deasemenea colecţia de colinde şi cântece de steaîn notaţie dublă occidentală şi psaltică[5], dar şi studiile referitoare la problemele folclorului şi cele ale educaţiei muzicale în şcoala românească.

Constantin Brăiloiu a dedicat un studiu etnomuzicologic, care este în acelaşi timp sociologic şi psihologic, folclorului copiilor, în care demonstrează unitatea principiilor de creaţie muzicală ritmică ludică infantilă pe tot globul pământesc, indiferent de limba vorbită şi prin urmare, universalitatea trăsăturilor structurale ale ritmicii din jocurile spontane create de copii[6].Brăiloiu teoretizează principalele sisteme ritmice specifice folclorului românesc: ritmul giusto-silabic, ritmul aksak, ritmul parlando-rubato, toate acestea fiind diferite de sistemul divizionar specific unei anumite perioade stilistice a culturii muzicale europene, atât de influentă asupra sistemului educaţional muzical românesc din trecut şi din zilele noastre. Fiecare sistem ritmic exprimă în cântec un ethos, ca şi fiecare gen folcloric în parte. Brăiloiu demostrează fundamentarea cântecului infantil, ca şi a melodicii unor genuri rituale de mare vechime pe scări muzicale premodale, deseori cu intervale netemperate, dovedind existenţa unei mari varietăţi structurale a melodicii folclorului, diferită de cea a muzicii culte clasic-romantice pe care se fundamentează educaţia muzicală temperată chiar şi în zilele noastre. Această diversitate structurală a folclorului reflectă, pe de o parte, stadii diferite de dezvoltare şi vechime genuistică, pe de altă parte, capacitatea extraordinară a omului simplu de a se exprima nuanţat în formule şi forme de limbaj foarte economice, sau de complexitate variată.

Cunoaşterea particularităţilor structurale şi genuistice ale folclorului românesc este fundamentală pentru educaţia muzicală generală şi pentru dezvoltarea personalităţii artistice şi intelectuale în albia culturii identitare a unei naţii, ori a unui grup etnic. A-ţi cunoaşte şi preţui folclorul este la fel de important cu a-ţi cunoaşte şi a-ţi folosi corect limba neamului tău.

Kodály Zoltán, în faţa întrebării de principiu: cu ce cântece începem educaţia muzicală?, răspundea:

„din copilărie urmărim implantarea lentă, subconştientă a elementelor caracteristice, aşezarea temeliilor care stau la baza străvechei construcţii proprii. Cu cât este mai adâncă fundaţia, cu atât mai trainică clădirea. Prima treaptă de temelie este limba. A doua treaptă a acelei trăiri subconştiente este cântecul… trăsătura cea mai autentică, expresia cea mai vie a caracterului naţional este jocul şi cântecul de sorginte populară.  /…/ Una singură este limba maternă vorbită şi cântată”[7].

Asemenea lui Kodály în concepţia pedagogică muzicală, George Breazul a găsit formularea ştiinţifică adecvată unei metodici muzicale moderne:

„Primele elemente de metodică muzicală nu pot fi aflate într-un alt chip şi alt undeva, decât în exteriorizările muzicale ale copilului, sau din ambianţa lui”[8].

În cea de-a II-a jumătate a secolului XX se devoltă un sistem educaţional muzical ştiinţific, care fundamentează educaţia muzicală pe două paliere: folclorul şi cultura muzicală universală. Ambele fundamente educaţionale oferă tezaure repertoriale care acoperă integral problematica educaţiei muzicale la niveluri diferite de vârstă şi de receptivitate muzicală. Criteriile de selecţie a repertoriului pentru lecţiile educative sunt argumete pedagogice îmbinate cu argumentul autenticităţii repertoriale, care este un argument ştiinţific fundamental. Faptul că profesorul de muzică, indiferent la ce nivel educaţional ar funcţiona, trebuie să apeleze în procesul didactic la piese muzicale adecvate tematicii educative, îl obligă să apeleze prioritar la resursele antologice realizate pe parcursul unui secol de etnomuzicologie de specialişti cunoscători ai criteriilor de evaluare a autenticităţii repertoriului folcloric. Bogatul tezaur folcloric cules şi publicat de specialişti oferă soluţii repertoriale la toate problemele educaţiei muzicale pe care le ridică procesul didactic.

Proiectat pe ideea valorificării folclorului în educaţia muzicală, volumul metodic al Ligiei Toma Zoicaş oferă pedagogiei muzicale contemporane modele de metodica predării unor elemente muzicale folosind selecţii repertoriale adecvate din tezaurul folcloric românesc. Principiul adecvării şi cel al gradaţiei complexităţii repertoriale în procesul didactic muzical este magistral ilustat de distinsa didacticiană în pledoaria sa de metodică muzicală, proiectându-ne în universul muzical real al copilului, necunoscut multor pretinşi educatori din zilele noastre. Distinsa profesoară universitară pledează pentru o educaţie muzicală integrată procesului educativ complex, în vederea realizării de relaţii şi conexiuni conjuncturale menite să dezvolte receptivitatea artistică polivalentă şi să lărgească orizontul de cunoaştere complexă a fenomenelor lumii în care copilul sau tânărul se devoltă şi activează. Metoda de dezvoltare a auzului şi vocii copilului prin valorificarea repertoriului folcloric propriu vârstei şi capacităţii sale vocale, pornind de la structurile melodice, ritmice şi articulaţiile arhitectonice cele mai simple spre cele din ce în ce mai complexe, ilustrată de distinsa didacticiană printr-un repertoriu bogat şi divers selectat cu grijă, se oferă ca un model practic de excepţie demn de urmat de către dascăli în procesul educativ muzical actual[9].

2. Importanţa cunoaşterii şi înţelegerii folclorului de către teologi

Studierea folclorului în facultăţile de teologie ortodoxă înlesneşte înţelegerea concepţiei estetice populare, a criteriilor acesteia de apreciere a frumosului, ca şi motivarea perenităţii şi actualităţii acestuia, precum şi integrarea sa în diversele categorii estetice; apoi relaţia dintre funcţia artistică a muzicii populare cu celelalte funcţii implicate în faptul folcloric muzical, ca, de exemplu, cea social-normativă.

Reputata etnomuzicologă şi psihologă Ghizela Suliţeanu remarca în concluziile volumului de referinţă intitulat Psihologia folclorului muzical[10] următorul fapt incontestabil:

„Existenţa folclorului, aşa cum poate fi considerată din timpuri arhaice şi din ce în ce mai pregnant în contemporaneitate, ne-a evidenţiatnecesitatea umană de a promova frumosul muzical (s.n.C.C.). Avem de-a face cu o concepţie artistică populară şi, chiar dacă aceasta nu corespunde întru totul canoanelor esteticii clasice, ea îşi are normele ei de afirmare la fel de puternic motivate. Factori ca necesitate, practicant, creator, auditor ne-au apărut a fi implicaţi şi în fenomenul folcloric muzical. În domeniul tradiţiei populare, avem de-a face cu o manifestare muzicală ce necesită, datorită structurii ei specifice, un nivel diferit de înţelegere faţă de muzica literată, dar aceasta nu diminuează cu nimic prezenţa unui proces de continuitate în concepţia umană privind valoarea generatoare a folclorului muzical. /…/ Domeniul artei populare necesită, prin funcţionalitatea sa, aducerea pe prim plan a legăturii sociale interdependente, indisolubile, între existenţa factorului uman şi faptul folcloric, în cazul nostru muzical.” [p. 258-259]

Actualmente practicantul de folclor nu mai este cel de altădată. Practicantul de folclor se află în plină ascensiune culturală şi astfel îşi îmbogăţeşte cunoaşterea cu manifestări muzicale nonfolclorice. Pe de altă parte, el apare interpus între receptarea mai multor lumi muzicale care îl solicită mai mult sau mai puţin în a lua cunoştinţă de existenţa lor. Astfel, datorită mijloacelor moderne de informare – radio-uri multiple, diverse televiziuni, internet -, marii diversităţi de  festivaluri şi megafestivaluri, spectacole şi megaspectacole cu o mare varietate structurală, repertorială şi stilistică, cu funcţionalitate complexă, practicantul de folclor devine deopotrivă performer de folk, de muzică uşoară, de muzică simfonică, ori receptor al unor multiple stiluri şi genuri aparţinând curentului wordart, curent cu caracter puternic intercultural, confuz ori hibrid sub aspect stilistic.În fapt, orice fel de muzică ce ne solicită atenţia constituie un mesaj a cărui decodificare reprezintă, în ultimă instanţă, un proces psihofiziologic complex în care sunt implicaţi laolaltă factori de natură social-istorică, economică şi cultural-artistică, cu o seamă de caracteristici psihice individuale şi colective. În acest context cultural atât de mozaicat, este sigur că folclorul asimilează fel de fel de influenţe culturale printr-un proces de selecţie empirică, evoluţie şi actualizare firească binecunoscută de etnomuzicologi şi de sociologi. Doar printr-o educaţie muzicală profesională înţeleaptă şi sistematică oferită din copilărie prin şcoală se vor putea forma intelecte capabile să discearnă valoric ofertele muzicale de pe piaţa socio-culturală multifuncţională. Şcoala oferă modele culturale, iar acestea trebuie să fie consacrate de tradiţie şi de specialişti.

Teologul poate deveni el însuşi practicant al folclorului în măsura în care are afinităţi afective şi culturale cu acesta. Slujitorii bisericeşti provinîn mare parte din mediul de excelenţă al creării şi perpetuării folclorului, din mediul rural, ei putând deveni factori stimulatori ai dezvoltării culturii tradiţionale în localităţile în care slujesc în măsura în care sunt pregătiţi în domeniul cunoaşterii, înţelegerii şi chiar al performării folclorului, ca artă tradiţională aparţinând patrimoniului cultural imaterial naţional, zonal, local, etnic.

2.a. Predarea muzicii în învăţământul general

În contextul actual al învăţământului românesc, educaţia muzicală revine în şcoli atât profesorilor de muzică formaţi profesional în domeniul pedagogiei muzicale, cât şi unor profesori de muzică proveniţi din facultăţi de teologie. Un profesor de muzică format într-o facultate de teologie este, actualmente, unilateral pregătit în domeniul muzical, în sensul că el cunoşate doar muzica de tradiţie bizantină care trebuie performată în biserică în vederea împlinirii serviciului liturgic în zona sa de slujire. Cunoaşterea sa este limitată la stilul zonal de performare liturgică, stilurile regionale şi cel tradiţional psaltic nefiind studiate deopotrivă în toate facultăţile teologice din ţară. El nu are o pregătire muzicală laică, nici folclorică şi nici nu are cunoştinţe de pedagogie muzicală ştiinţifică. Pentru a preda muzică în şcolile generale, teologul trebuie să aibă pregătirea profesională ştiinţifică a profesorilor de muzică formaţi în facultăţile de pedagogie muzicală din universităţile laice. Acest lucru se infirmă, din nefericire, în practica pedagogică muzicală şcolară actuală. Un profesor de muzică teolog care nu cunoaşte folclorul românesc şi potenţialul său educativ, acela nu are ce căuta pe catedră de muzică în şcoală.

2.b. Activitatea cultural-socială a preoţilor parohi pe filiera promovării patrimoniului cultural imaterial local

Este bine cunoscut faptul că tendinţa actuală de pastoraţie parohială merge spre înţelegerea complexă şi cât mai nuanţată a necesităţilor spirituale şi a celor socio-culturale ale enoriaşilor, în vederea integrării în medii socio-profesionale foarte variate, dar şi în vederea lărgirii orizontului de comunicare inter-umană şi culturală. Nu întâmplător preoţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă bine orizontul cultural, nivelul intelectual, valorile culturale tradiţionale ale comunităţilor pe care le păstoresc, în primul rând pentru a putea pătrunde în intimitatea spirituală şi culturală a membrilor lor, în al doilea rând, pentru a putea interveni în stimularea promovării valorilor locale. Între aceste valori locale se află şi folclorul. Un preot care nu cunoaşte şi nu înţelege valoarea folclorului şi nu poate discerne între folclor şi alte oferte nonfolclorice, acela nu-şi va putea împlini misiunea preoţească şi pe plan cultural. El va fi mereu un izolat în viaţa culturală a comunităţii pe care o păstoreşte. Să nu uităm că un preot bucoviean, Simion Florea Marian, a înţeles şi tezaurizat în prima jumătate a secolului XX, sub formă de monografii etnograficerealizate pe bază de chestionare ştiinţifice, cunoştinţele poporului despre obiceiuri, practici populare, folclor, medicină empirică etc. Să nu uităm că etnomuzicologia românească a beneficiat de cercetările etnomuzicologice de excelenţă academică ale preotului Florin Bucescu, deopotrivă bizantinolog şi profesor strălucit, creator de şcoală universitară ieşeană.

În contextul actual al politicilor culturale mondiale, care pun accent deosebit pe tezaurizarea, valorificarea, revitalizarea şi promovarea folclorului ca segment de patrimoniu cultural imaterial cu funcţie identitară esenţială, implicarea preoţilor şi a teologilor în stimularea formelor contemporane de practicare a folclorului în comunităţile pe care le păstoresc şi în care activează este de oportunitate maximă. Aceasta este posibil, însă, doar dacă aceştia au cultura folclorică formată prin şcoală, prin studiu specializat la nivel superior de înţelegere cultural-artistică şi funcţională.

2.c. Înţelegerea particularităţilor stilistice ale muzicii româneşti de tradiţie bizantină prin cunoaşterea structurală a interinfluenţelor cu folclorul şi cu muzica cultă a diverselor epoci istorice.

„Satisfăcând cele mai diverse nevoi estetice ale oamenilor şi îmbrăţişând într-o intuiţie genială, toate categoriile estetice, de la tragismul Vicleimului, până la duioşia cântecului de leagăn, de la inefabilul doinei, la ingenuitatea colindei, creaţia populară s-a asociat cu cântulbizantin, suplinind formele instituţionalizate şcolare şi fiind ajutată de marea sa accesibilitate şi putere de emoţionare.” [Vasile Vasile, Op. cit., p. 23]

Aşa se face că cele două filoane ale culturii noastre tradiţionale – cel folcloric şi cel bizantin – s-au inter-influenţat pe parcursul istoriei prin practica orală îndelungată şi convieţuire culturală, generându-se în domeniul muzicii de tradiţie bizantină valoroase stiluri regionale, cum sunt stilul central ardelenesc denumit stilul cunţan, stilul vestic şi sud-vestic de graniţă, respectiv stilul bănăţean, arădean şi celdin Crişana, căruia i se adaugă versiunea conservată în biserica greco-catolică.

Înţelegerea particularităţilor structurale ale glasurilor fiecărui stil regional în parte, în raport cu stilul psaltic oficial al BOR, poate fi înlesnită de cunoaşterea folclorului românesc şi a particularităţilor structurale regionale ale acestuia, coroborată cu înţelegerea structurii muzicale a filoanelor de influenţă culturală care au marcat evoluţia muziciii de tradiţie bizantină până la configurarea acestor stiluri regionale. Pentru detalii fac trimitere la studiile subsemnatei publicate în două volume: Crâmpeie din cronologia unei deveniri, vol. I[11] şi Contribuţii la valorificarea tradiţiei muzicale din Banat şi Transilvania[12].

Exemplific cu structura glasului I bănăţean, ce este un mod minor diatonic sau policordic cu baza pe re şi cadenţa finală deplasată pe treapta a II-a mi – sub influență folclorică incontestabilă -, pe care se realizează cadenţă frigică. Prezenţa microtoniilor în notaţiile lui Atanasie Lipovan şi a unei diversificări structurale a glasului dovedeşte labilitatea structurală a unui repertoriu perpetuat timp îndelungat pe cale orală.Prin înţelegerea diversificării structurale a glasurilor istorice în contexte socio-culturale diferite se va putea înţelege şi asimila muzica de tradiţie bizantină de pe teritoriul României în complexitatea şi diversitatea sa stilistică, pentru a putea fi performată de toţi absolvenţii facultăţilor de teologie ortodoxă în contexte liturgice şi geografice diferite. Mai mult, asimilarea analitică a psaltichiei şi a stilurilor muzicale regionale de tradiţie bizantină poate genera studii  veritabile de muzicologie, nu compilaţii îndoielnice de pseudomuzicologie, care abundă, din nefericire, în bibliografia actuală.

3. Sugestii de îmbunătăţire a sistemului educaţiei muzicale în învăţământul teologic ortodox

Cele prezentate până acum constituie argumente convingătoare pentru a sugera o revizuire a sistemului didactic universitar teologic pe domeniul muzicii.

3.1. În planul muzicii bisericeşti, unilateralitatea educaţiei muzicale bisericeşti pe un segment stilistic regional al muzicii de tradiţie bizantină limitează universul cunoaşterii muzicale la repertoriul strict necesar asigurării serviciului liturgic la bisericile de enorie. Aceasta în condiţiile în care lumile muzicii de pretutindeni se dezvăluie cu atâta agresivitate şi cuceresc din ce în ce mai mult teren. Revizuirea planului cursului de muzică bisericească pe parcursul celor trei ani şi apoi pe parcursul masteratului prin extinderea învăţării prioritare, în toate facultăţile de teologie, a stilului psaltic oficial, cu notaţia psaltică – un tezaur patrimonial bisericesc -, apoi a stilurilor regionale, în mod analitic, comparativ cu structurile muzicii din care s-au desprins, este o necesitate de ordin practic şi cultural, cu atât mai mult cu cât muzica de tradiţie bizantină face parte din patrimoniul cultural tradiţiona cu marcă de specificitate etnică, deci cu marcă identitară.

Pe de altă parte, cunoaşterea procesului evolutiv al muziciii de tradiţie bizantină, atât în plan teoretic, analitic, cât şi în plan repertorial, deschide viitorului performer uşile maleabilităţii interpretării muzicale liturgice adecvate stilistic în spaţii geografice diferite. Un curs de istoria muzicii bizantine ar completa cunoştinţele studenţilor cu necesarul conturării unei viziuni diacronice asupra culturii muzicale de tradiţie bizantină şi ar spori înţelegerea necesităţii specializării muzicale pe domeniul muzical specific Bisericii Ortodoxe.

3.2. În planul educaţiei muzicale laice cu rol covârşitor în viaţa culturală a comunităţilor, se impune introducerea studierii ştiinţifice a folclorului la toate secţiile facultăţilor de teologie. Cursul şi seminarul de folclor se cer introduce între disciplinele fundamentale care nu trebuie să lipsească în programa de studiu universitar teologic, fie că este vorba de secţia pastorală, de cea de litere ori asistenţă socială.

3.3. Pentru a înlesni accesul la cultura muzicală necesară unui cadru didactic profilat pe predarea muzicii în şcoală alături de religie, este necesară introducerea unui curs de pedagogie muzicală, menit să formeze viitorul dascăl de şcoală în universul cultural şi metodic al disciplinei muzicale, atât de importantă în educaţia estetică, intelectuală şi artistică a copiilor şi tinerilor.

Acestea sunt doar câteva sugestii care pot îmbunătăţi sistemul actual de educaţie muzicală în învăţământul universitar teologic ortodox, în vederea lărgirii accesibilităţii culturale a teologilor şi a mobilităţii lor de performare profesională.

Bibliografie:

Constantin BRĂILOIU, Opere, I, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din RSR, Bucureşti, 1967

George BREAZUL, Colinde. Culegere întocmită de George Breazul, în col. Cartea Satului, “Scoasă de Fundaţia Regală Principele Carol”, reeditată sub îngrijirea lui Titus Moisescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993

Constanţa CRISTESCU, Crâmpeie din cronologia unei deveniri, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti, 2004

Constanţa CRISTESCU, Contribuţii la valorificarea tradiţiei muzicale din Banat şi Transilvania, Editura Muzicală, Bucureşti, 2011

Ghizela SULIŢEANU, Psihologia folclorului muzical, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980

Vasile VASILE, Pagini nescrise din istoria pedagogiei şi a culturii româneşăti [O istorie a învăţământului muzical], EDP, Bucureşti, 1995

Ligia TOMA ZOICAŞ, Pedagogia muzicii şi valorile folclorului, Editura Muzicală Bucureşti, 1987

[1][O istorie a învăţământului muzical], EDP, Bucureşti, 1995

[2] Autorul se referă la Ovidiu Papadima, citând studiul O viziune românească a lumii, din: „Studii de folclor”, Bucureşti, 1941, p. 34.

[3]Detalii asupra implicaţiilor psihologice ale folclorului în viaţa sătească tradiţională se pot afla din exegeza etnomuzicologei Ghizelei Suliţeanu intitulată Psihologia folclorului muzical, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980.

[4]Contribuţii la studiul muzicii româneşti, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1941

[5]Colinde. Culegere întocmită de George Breazul, în col. Cartea Satului, “Scoasă de Fundaţia Regală Principele Carol”, reeditată sub îngrijirea lui Titus Moisescu,  Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993.

[6]Ritmul copiilor. La rythmique enfantine, în Opere, I, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din RSR, Bucureşti, 1967,  p. 119-172.

[7]Citat de Ligia Toma Zoicaş înPedagogia muzicii şi valorile folclorului, Editura Muzicală, Bucureşti, 1987,  p. 9.

[8]Geroge Breazul, Muzica românească azi, Bucureşti, 1939, p. 468, preluat din Ligia Toma Zoicaş, Pedagogia…, p.9-10

[9]Ligia Toma Zoicaş, Pedagogia muzicii şi valorile folclorului, Editura Muzicală, Bucureşti, 1987; Idem, Pentru o abordare interdisciplinară a problemelor instuirii muzicale. Soluţii la nivelul învăţământului mediu, în Lucrări de muzicologie, vol. 8-9, Conservatorul de Muzică „G. Dima”, Cluj-Napoca, 1979, p. 243-251

[10]EAR, Bucureşti, 1980

[11]Editura Muzicală, Bucureşti, 2004

[12]Editura Muzicală, Bucureşti, 2011