Înscris în admirabilul, patrioticul proiect-unionist „Românii din jurul României“ coordonat de Vasile Șoimaru, romanul lui Nicolae Rusu Cu ochii celuilalt[1] debutează cu o mărturisire-mulțumire: Autorul își exprimă recunoștința pentru materialele de arhivă oferite de către doamnele Mariana S. Țăranu, doctor în științe istorice, și Larisa Turea, autoarea volumului „Cartea foamei“ (p. 5).

Talentatul prozator evocă de astă dată[2] anii de groază postbelici din istoria Moldovei răpite – o istorie prea puțin cunoscută în Occidentul care pare a-și fi uitat hotărîtorul concurs politic la instaurarea experimentului bolșevic din Rusia extins și-n statele din estul Europei între care și România… Foametea provocată genocidar de regimul stalinist în 1946-1947[3], subiect tabu în majoritatea variantelor manualelor de istorie, este abordată literar cu mijloacele realismului, perspectiva narativă fiind dublă și abil întrețesută: atît obiectivă, cu omnisciența și omniprezența marcate de persoana a treia, cît și fantastic-subiectivă, persoana întîi fiind în această situație justificată ingenios (unghiul de vedere e al unei ciori, botezate Carla). Ambele perspective glisează pe o axă temporală de aproximativ opt decenii – e vîrsta protagonistului, Petru Păpădie, rememorîndu-se selectiv copilăria, tinerețea, maturitatea și senectutea acestuia – capătul cel mai apropiat de cititor fiind (dacă am calculat bine!) 2015. E perioada groaznicelor frămîntări din estul european, abandonat politic, cum afirmam, intereselor rusești.

Naratorul își concentrează finul obiectiv perceptiv al evenimentelor și trăirilor personajelor sale pe un traiect aparent imparțial, lăsînd necomentate unele documente și mărturii dezvăluite, sporind halucinant verosimilitatea (se admite curent că adeseori realitatea întrece mult imaginația artistică!), astfel încît, terminînd prima lectură a micului roman Cu ochii celuilalt, nu m-am putut așeza dinaintea calculatorului să înnod măcar cîteva fraze, necum să-mi compun analiza critică, așa cum cred că merită orice scriitură de valoare. Blocajul psihic mărturisesc a-mi fi fost mie însumi inexplicabil pe moment, deoarece mă ocupasem îndelung, după 1990, de memorialistică – metaforic zis de „literatura arestată“, cum mi-am subintitulat și manualul terminat de mai bine de un deceniu (netipărit încă, nefiind, desigur, „corect politic“!) dedicat fenomenului concentraționar declanșat în România strașnic înșfăcată de…  ghiarele „drăgăstoase“ ale „prietenei“ de la răsărit după 1945… De unde vine efectul acestei lecturi (care, cum s-ar spune colocvial, te lasă fără grai) îmi e clar abia acum: ajuns la maturitate artistică deplină, Nicolae Rusu reușește să realizeze în puținele pagini ale cărții (abia o sută treizeci la număr) o frescă zguduitoare analoagă acelora ale Judecății de apoi imaginate de zugravii moldoveni și munteni pe zidurile bisericilor. (Cine a ajuns să le vadă, chiar cu o minimă pregătire cultural-teologică fiind, a rămas adeseori uluit nu atît de perfecțiunea artistică iluminată dumnezeiește, cît de adevărul teribil mărturisit mural!).

Cum deja am dat de înțeles, tema principală a cărții e foametea provocată de mintea satanică a fiului de cizmar tarat psihic din pruncie, ajuns din oportunism seminarist la Tiflis dar exmatriculat și intrat în politică după stagii de bandit notoriu, criminal și pușcăriaș de drept comun, cu pseudonimul său caraghios ca al oricărui om complexat  (chipurile, el se credea „oțelit“!). Odioasa creatură cu chip uman ar fi răspuns unui consilier îngrijorat de numărul imens de îndreptățite plîngeri: „Asta încă nu e foamete, dragul meu tovarăș… Doar atunci cînd oamenii vor începe a se mînca unii pe alții, doar atunci am putea lua-o în serios“ (cf. p. 92). Aflu, grație documentării autorului romanului, că procedura aplicată deliberat în 1946-1947 părții de Moldovă furată fusese experimentată și-n Ucraina, în 1932-1933, unde căpătase și o denumire holodomor (cf. p. 90). Din dorința de a-mi menaja cititorii pe cît e cu putință abordînd asemenea subiect istoric, nu voi prelua decît două exemple, unul din Ucraina: mama mi-a mărturisit odată că, după ce a văzut cum tatăl ei a tăiat-o pe bunica, să le dea copiilor de mîncare, a fugit de acasă (cf. p. 92), altul din Moldova de peste Prut boșevizată, cu o femeie care amăgea copii de cinci-șase ani, le dădea o bomboană și-i ademenea în casă unde îi omora, hăcuindu-i cu toporul. Făcea din carnea lor cîrnați și răcituri, pe care le vindea la gară, iar pe banii cîștigați cumpăra grăunțe, grîu, făină. Pînă la urmă consătenii au zăpsit-o și, împreună cu o ladă plină cu carne, căci tocmai omorîse o fetiță de cinci ani, au dus-o la sovietul sătesc (cf. idem).

Titlul micii bijuterii literare e o invitație la un exercițiu intelectual-afectiv – pedagogic, modalitatea aceasta de abordare a realității se numește asertivitate și implică empatia – pe care-l ilustrează ingenios, la un moment dat, un personaj al cărții, în încercarea de a împăca două puncte de vedere aparent ireconciliabile:

Aliona […] sări sprintenă de la masă, găsi o gazetă pe pervaz și o rupse în două. Apoi așeză o jumătate pe masă, între Ștefan și Ruslan, își scoase din poșetă rujul și desenă pe ea un ou.

– Ce am desenat? îi întrebă ea și ambii au răspuns la fel:

– Un ou…

Ea mai făcu o mișcare repezită și adăugă oului un fel de trompă:

– Iar acum ce avem?

– Nouă, răspunse Ștefan.

– Șase, îl contrazise Ruslan.

– Cine are dreptate? își ghionti ea tatăl.

– În situața asta… cum am mai spus… și unul… și altul…

– Exact. Ei văd același număr, dar din partea lui Ștefan se vede nouă, iar din punctul de vedere al lui Ruslan e șase. Și fiecare dintre ei are dreptate. Iar pentru a se convinge fiecare că și oponentul său are dreptate, ce trebuie să facă și unul, și altul?

– Nu știu… zău, strînse el încurcat din umeri. E prea complicat pentru mintea mea…

– Tată, dar nimic nu e complicat! Pune-te în locul celuilalt, privește cu ochii celuilalt, din punctul lui de vedere, și atunci toate devin clare și de înțeles. (Cf. p. 111).

Situația nu e aici deloc comică, precum a fost gîndită în piesa lui I. L. Caragiale O noapte furtunoasă sau Numărul nouă. Cei doi frați, Ștefan și Ruslan, sînt înrăiți adversari, ilustrînd tragismul la nivel familial / personal al străvechii metode politice exprimate latinește prin divide et impera. Primul apără punctul de vedere al Rusiei, susținătoarea Transnistriei împotriva Chișinăului, al doilea – perspectiva Ucrainei în confruntatea cu cei din Donețk. Sora lor, Aliona, informată și înțelepțită, reușește pentru scurtă vreme să-i facă să recunoască:

– Da, Kievul a cam sărit peste cal…[…]

– Și noi, aici, ne-am cam aprins… (Cf. p. 112).

Concluzia transpare clar:

Privind lucrurile dintr-o parte, așa cum stăm la masa asta, ironiză Aliona, cred că… nu voi v-ați aprins, ci alții v-au aprins… din același interes, desigur, cu care a fost aprins și focul de pe malul stîng al Nistrului… (Cf. idem).

O a doua temă a cărții este dragostea, cuplurile urmărite fiind Petrea-Ilinca și… Carl-Carla. Dacă despre dragostea dintre oameni cu ale ei bucurii, neîmpliniri, suferințe, paliative adulterine, despărțiri, taine revelate abia în preajma morții etc. s-a scris enorm pînă acum, despre un cuplu de păsări nu am bănuit că se poate nara așa de interesant precum o face Nicolae Rusu folosind „ochii celuilalt“ – mai bine formulat ar fi „ai celeilalte“, perspectiva propusă fiind a Carlei, adică a unei ciori personificate, dar depășind mult formula fabulelor. Unghiul de privire e folosit sapiențial, scriitorul realizînd memorabile pagini comparative ciori-oameni. Iată două dintre ele: Ciudați mai sînt oamenii! Păsările nu se deosebesc aproape cu nimic de om, deși el se crede rege al naturii. Avem și noi, ca omul, un cap, o inimă, o gură, doi ochi, două picioare, două urechi, doar că în loc de aripi omul are mîini. Avantajul nostru din această deosebire e că noi cu cele două aripi putem zbura, iar omul cu cele două mîini ale sale nu e în stare de așa ceva, în schimb meșterește cu ele o mulțime de lucruri, pe care noi cu aripile nu avem cum le face. Totuși, omul ar trebui să înțeleagă și să recunoască faptul că lumea păsărească este diferită: pasăre este și găina, și ciocîrlia, și struțul, dar neamul din care face parte cioara este unul cu totul diferit. E adevărat, nici noi nu sîntem la fel, căci ne sînt rude și corbii, și stăncile [i.e. stăncuțele], și vulturii, și coțofenele, dar neamul nostru, oricum, este unul deosebit, unul ales de Dumnezeul nostru a fi de-asupra (sic) tuturor celorlalte păsări. Anume din acest motiv nu-i pot ierta lui Petrea crima de a-l ucide pe Carl al meu. Deși îl înțeleg, iar în locul lui aș fi procedat, probabil, la fel, căci era vorba de supraviețuire. Însă credința neamului nostru de păsări deosebite mă obligă să-mi duc răzbunarea pînă la capăt, să-mi respect principiul, pe care-l au și unii oameni și de la care l-am preluat: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. […] Oamenii habar n-au că dintre toate vietățile Pămîntului numai noi, ciorile, avem grijă de părinții bătrîni și-i hrănim ca pe niște copii mici. E adevărat că și unii oameni se aseamănă cu noi în această privință, dar cei mai mulți își lasă bătrînii de izbeliște sau îi adună în case speciale unde alții au grijă de ei. Nu în zadar sîntem considerate în China și Japonia drept simbol al recunoștinței filiale, iar în Grecia antică eram emisarii consacrați ai Zeiței Atena și ai Zeului Apollo […] (Cf. pp. 12-13). Latura ironic-moralizatoare reiese și din: Rezervele de grăunțe, pe care unii reușiseră să le ascundă, fuseseră găsite și duse la punctul de colectare de la gară. Le-au găsit, însă, ușor, pentru că activiștii dădeau cîte o căldare de grîu celor care scoteau în vileag locul de păstrare al cerealelor. Astfel, unii și-au trădat vecinii, prietenii, rudele, doar ca să obțină ceva de pus copiilor pe masă. Oricum, majoritatea dintre ei mureau ca muștele, iar activiștii aveau vara o căruță și iarna o sanie cu care cărau morții umflați de foame. Îi duceau la cimitir într-o groapă comună, iar după ce  astupau săpau alta. În neamul nostru cioroiesc nu există asemenea activiști și cred că asta-i marea deosebire dintre noi și oameni. Noi nu avem calitatea omului de a visa, de unde nici turnători de vise nu există printre noi. Deși, dacă am avea și noi vise, am toată convingerea că nu s-ar găsi nicio cioară să procedeze ca nesimțitul cela de vecin [care-l pîrîse rușilor pe cel ce-i mărturisise că] se visase înțolit în uniformă de soldat neamț, că avea și o medalie pentru vitejie în luptă. (Cf. pp. 116 și 115).

Absurditățile dramatice precum aceea la care se face referire în pasajul citat (naivul povestaș de vis se alesese cu o condamnare la zece ani de lagăr!) se împletesc cu ticăloșiile. Personajele schițate de Nicolae Rusu ne sînt binecunoscute din memorialistica ivită ca dat al neuitării după revoluția-lovitură statală din 1989: Panait îi zicea, un derbedeu și coate-goale, ajuns un sărăntoc pentru că era un lenos (sic) și jumătate. Noua putere, bineînțeles, l-a ales să conducă satul și primii pe care s-a răzbunat pentru sărăcia sa au fost gospodarii satului. Anume acestora le-a măturat podurile, le-a scuturat pînă și hainele să nu fi ascuns vreo mînă de fasole sau de semințe de floarea-soarelui prin buzunare. O femeie, al cărei bărbat căzuse pe front, găsi cum să ascundă vreo zece pumni de grîu, turnîndu-l în două perne și culcîndu-și pe ele cei doi copii ai ei, o fată de cinci și un băiat de șapte ani. Dar Panait n-ar fi fost președinte, dacă nu le găsea. Copiii se agățaseră de perne, țipau cît îi țineau puterile, dar zelosul activist dădea în ei cu picioarele, pînă le-a luat grîul, aproape o căldare, pentru livrările suplimentare către stat. Din familia ceea a supraviețuit doar băiatul, pentru că fusese dus la orfelinat. (Cf. p. 95). Biografia acestui Panait poate fi socotită emblematică pentru clasa politică românească: fiica a terminat medicina, lucrînd nu în vreun spital, ci în ministerul de profil, iar băiatul a ajuns un îmbogățit parlamentar, șef de facțiune (politică), răspunzînd senin celui care i-a dezvăluit grozăviile tatălui său: „Toate astea-s chestii de-ale tatei… Iar copiii nu răspund pentru părinți și nici părinții pentru faptele copiilor… Că nu sîntem pe vremea lui Stalin…“ (Cf. pp. 95, 96). Arestarea abuzivă a lui Petrea odată cu pădurarul care l-a înfiat e justificată în cheie ideologică de un tinerel care credea sincer că omul nou, sovietic, va ajunge un material ordinar, precum cărămizile și lemnul, care n-au nevoie de apă și hrană […]:

– Cetățene Bujor Tudose, ai la dispoziție 15 minute […]. Împreună cu cetățeanca Bujor Emilia aveți dreptul să vă luați doar bagaj de mînă. De celelalte va avea grijă puterea sovietică. Îl văzu pe băiat doar în cămașă și izmene, tremurînd de frică în pragul casei și se răsti la cei doi activiști: Cine-i ăsta?

Bărbia pătrată a unuia dintre ei zvîcni în direcția lui Tudose, urmată de o voce bălmăjită:

– Argat la el…

– Care argat, zăludule? se împotrivi pădurarul. E băiatul nostru, luat de suflet…

– Nu, nu-s argat se grăbi și Petrea să confirme cu voce stinsă.

– Atunci sus în mașină! ordonă militarul.

Celălalt activist, fără uniformă, se vede că era șef pe comsomolul din sat, încercă să pună la îndoială ordinul superiorului.

– Dar în lista noastră ei sînt doar doi…

– Ai uitat, îl întrerupse militarul, că în familia Verdeș lipsesc trei ticăloși? Au reușit să fugă, spurcăciunile! Așa că în afară de ăsta va trebui să mai găsim pe cineva. Altfel, nu facem planul, după care mai adăugă răstit, cu voce de ghiață: În măreața noastră țară orice plan al partidului trebuie să fine îndeplinit și depășit! Sîntem stahanoviști! (Cf. pp.70-71).

Cînd demagogia de acest soi se combină și cu ignoranța, ticăloșia atinge contururi grotesc-amuzante, ca în împrejurarea demnă de teatrul absurdului în care Petrea și Ilieș stau la coadă pentru primirea ajutoarelor distribuite de o femeie cu o față butucănoasă, ochi bulbucați și nasul un pic lățit [care] umplea un căuș de tablă, cam de vreo jumătate de kilogram și vărsa boabele în ceea ce avea fiecare la el săculeț, traistă, sac, gavanos ori căldare. Era ajutată de un ins uscățiv care ținea de gura sacului. Cînd aude pe cineva de la rînd zicînd:

– N-ar mai ajunge ziua de mîine acest Sarsailă de Stalin, că din mila lui mi-a murit bărbatul pe front, conștiința civică a ticăloasei se trezește:

Deodată din tindă se iți căpățîna activistei cu căușul în mîna dreaptă și vocea ei răgușită, ca de bărbat, îi făcu pe toți să amuțească:

– Cine nu încape aici de tătuca Stalin? Văzînd că toți o privesc înmărmuriți, ea se răsti: Voi știți cine-i Stalin Iosif Visarionovici? Dacă nu avea el grijă de voi, ați fi pierit cu toții! El, tatuca vostru, v-a trimis aceste pomeni. Voi trebuie să-i pupați mîinile și să strigați în fiecare dimineață, în loc de „Tatăl nostru“, ceea ce scrie sus, pe placat!

Abia atunci el descoperi deasupra intrării, pe perete, o fîșie de stofă de vreo doi metri, de o culoare roșie-spălăcită, pe care se deslușeau niște litere de culoare albă. Placarda aproape că se contopea cu peretele scorojit care nu mai fusese văruit de ani buni și era numai pete de lut cafeniu-deschis.

– Hai, insista activista, mătăhăind cu căușul, citiți ce scrie și strigați toți odată, cu voce revoluționară, hai, analfabeților și berbeci grei de cap ce sînteți…

El încercă să citească, doar știa și literele românești și pe cele aduse de sovietici, dar oricît ar părea de ciudat nu înțelegea nimic și la un moment dat avu impresia că visează… Apoi, ca într-o străfulgerare, se dumeri că placarda fusese atîrnată cu susul în jos și înțelesese că analfabeți sînt cei doi activiști trimiși din raion să-i miluiscă pe fiecare cu cîte un pumn de grăunțe.

– Dacă noi nu știm limba rusă, avu curaj să-i răspundă femeia cu batistă.

– Boi și vaci ce sînteți, aici e scris pentru voi, în limba moldovenească: „Trăiască Stalin, tatăl nostru!“ (Cf. pp. 53-54). Scena continuă cu strigătele obligate ale înfometaților, ca-ntr-un cor sinistru dirijat de o activistă analfabetă avînd drept baghetă un polonic…

Talentul narativ se vădește peste tot; fie în dialoguri precum cel deja citat, fie în pasaje cu bogate enumerații (Hotărî să se țină mai mult prin păduri, de-a lungul Prutului. Știa că o pădure te poate hrăni, adusese acasă de multe ori, de cum se topea omătul pînă cădea din nou toamna și hațmațuchi, și baraboi, și ciuperci, și leurdă, și fel de fel de pomușoare și fructe de pădure […] Era ca un lup singuratic și evita întîlnirile cu hoinari ca el, aceștia ținîndu-se în grupuri de doi-trei-patru oameni – cf. pp. 37, 38), fie în descrieri ce pot inspira cineaștii (Deși-s pasăre, o cioară ca atîtea altele, tot una nu pot uita hărmălaia și vacarmul care se crease atunci în gară. În vagon urcase o femeie în vîrstă, iar jos, în spatele soldaților, îi rămăseseră copiii, care aveau deja familiile lor. În alt caz, jos răcneau părinții, iar în vagon strigau feciorii sau fiicele lor, de jos țipau membrii familiei, iar din vagon striga tatăl. În același timp și soldații urlau la toată lumea, le țineau hangul și cîinii-lup, toți se îmbrînceau, se văietau, plîngeau fără încetare, se căutau unii pe alții cu priviri deznădăjduite – cf. p. 72) etc.

Inserțiile onirice pe fundalul cruntei foamete au rol premonitoriu: Și se făcea că se află într-o grădină cu pomi în floare. În jur e multă lumină, ciripesc păsărele, zumzăie albine și se zbenguie fluturași în culori neobișnuit de vii. El șade la o masă încărcată cu bucate și înfulecă hulpav, știind că cineva urma să vină pentru a lua tot ce era acolo […] Apoi apare de undeva un bătrîn în alb cu un coș în mînă și-i vorbește cu voce blîndă […]

– Băiete, băiete, oftează bătrînul, dacă vrei să știi, te așteaptă un drum lung, de multe zile și nopți, vei trăi un timp într-un grajd, aolo te vei hrăni alături de dobitoacele pe care le vei îngriji, te vei statornici pe alte meleaguri și vei munci fără să vezi lumina soarelui (cf. pp. 27, 29). Analogia traiectoriei personajului cu aceea a fiului celui rătăcitor din Biblie se poate face doar parțial (căci el se poate întoarce doar în vis la Tatăl) și poate fi extinsă tragic la nivelul vastului fost lagăr sovietic amputat ideologic.

Terminînd de scris acest mic eseu critic în timpul odioasei „pandemii“ puse la punct ca terorism biologic la nivel planetar, nu pot trece peste asemănările dintre ideologia globalist-antihristică, animată de false mesaje „salvaționiste“ gen „stați acasă“, „protejați-vă“, „spălați-vă mîinile“ etc. în numele binelui colectiv și stahanovismul bolșevic, obsesiv preocupat de aberanta depășire a planului și pus în practică prin excesul de zel al unor inși degenerați în numele unei iluzorii bunăstări general-proletar-ateiste…

Ca în celelalte romane ale lui Nicolae Rusu pe care le-am analizat pînă acum, ne întîmpină și în Cu ochii celuilalt o bogăție lexicală specifică geniului limbii române: căzmăluise, chișcătură, ciocleji, cobur, se cuprind, helge, jivălaie, melesteul, de-a mijatca, mătăhăind, omulean, șotioasă, strășnicii, țivlit, tiful, vălurat, zăpsește etc. Erorile tehnoredacționale, de punctuație ori gramatical-stilistice sînt puține și se pot elimina cu ușurință la o eventuală reeditare a cărții[4].

Cartea e o reușită radiografie literară prin odiosul experiment totalitarist bolșevic zadarnic camuflat de nemernicii lui strategi dar și un serios avertisment la adresa „păpușarilor“ contemporani: oricît de bogați și de puternici v-ați crede și voi sînteți muritori și va trebui să dați socoteală dacă nu dinaintea Dreptului Judecător în Care nu credeți, măcar dinaintea posterității.

(București, 25-30 prier 2020)

[1] Chișinău, Editura Serebia, 2019, redactor Vlad Pohilă, lector Veronica Boldișor, procesare computerizată Ludmila Iliina, design Alexandru Roșca Ceban, 130 p.

[2] Dintre celelalte cărți ale sale – romane, povestiri, nuvele etc. – enumăr romanele: Lia (1983), Totul de repetă (ed. I 1988; ed. a II-a 2018), Șobolaniada (ed. I 1998; ed. a II-a 2013), Marginea lumii (2001), Al șaptelea simț (2013), Pușlamielul (2017). Am scris pentru cititorii revistei noastre cronici la Totul de repetă (reluat și pe blogul lui Vasile Șoimaru), Șobolaniada (reluat și pe blogul lui Vasile Șoimaru) și Pușlamielul.

[3] Extrag din articolul apărut în 25.08.2017 1946- 1947 Marea foamete din Basarabia care a ucis 10% din populație (peste 300.000 de victime): Nadejda, 79 de ani, Condrăteşti, raionul Ungheni: „De la floarea-soarelui, are inima aceea albă, de aceea mînca lumea… Şi mînca strejii de la păpuşoi, de la porumb, mîncam din băţul acela alb, mîncam buruieni, scoteam mărar, cîte o rădăcină de sfeclă din pămînt îngheţată şi mîncam. Babuşca mea a murit de foame, ne-am culcat seara şi a doua zi nu s-a mai sculat…“ […] Valentin Kîrlov, Partidul Socialist al Rep. Moldova: „Responsabilitate de bază poartă toată nomenclatura sovietică din Republica Moldova, din Moldova Sovietică, numai aceste persoane… N-au fost ordine, au fost indicaţii, dar indicaţii[le] au avut un caracter general. Personalităţile oficiale din Moldova Sovietică au fost obligate să comunice cel puţin la Moscova că noi avem probleme [serioase cu roada, cu recolta], noi nu putem îndeplini aceste indicaţii. Dar ei au spus «Da, facem» şi au făcut cu preţ absolut anti-omenesc şi cine a reacţionat la această situaţie? Moscova, Moscova a reacţionat. De aceea datele acumulate de Ministerul Sănătăţii la nivelul unional a constatat creşterea [bruscă a mortalităţii]. Şi această întrebare a fost pusă la discuţie la Moscova“. În Moldova s-a deplasat o delegaţie de la Kremlin. Dar soluţia găsită – accelerarea intrărilor în colhoz – a dus la reducerea suplimentară a populaţiei. (Cf. https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism/1946-1947-marea-foamete-din-basarabia-care-a-ucis-10-din-populatie-783033).

Date zguduitoare găsim și în articolul lui Alexandru Moraru Canibalismul provocat de sovietici în Basarabia: Este binecunoscut faptul că foamea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor și acțiunilor regimului sovietic. Oricît s-a străduit istoriografia comunistă să dea vina pe o consecință a fascismului și a „secetei din 1945 – 1946“, n-a izbutit să justifice politica antinațională și antiumană a regimului stalinist în așa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. În 1947, cînd de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentară din RSSM a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la sută, a uleiului cu 39,5, a cărnii cu 32,5, a conservelor cu 101,9 procente. Acest lucru îl aflăm din sursa oficială – gazeta „Moldova Socialistă“ din 28 ianuarie 1947. Este evident că aceste produse alimentare  proveneau din producția sechestrată de la țărani și se exporta în URSS, în timp ce producătorii din Moldova mureau de foame. Canibalismul în RSSM  era un secret de stat. Era categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-iștilor și a activiștilor sovietici care luau toate rezervele de hrană ale băștinașilor, măturîndu-le podurile… Nu veți găsi nicio gazetă sau revistă sovietică din acei ani, în care să se menționeze, cel puțin statistic, cazurile multiple de canibalism. Secretul de stat era păstrat cu strictețe. (Cf. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/canibalismul-provocat-de-sovietici-in-basarabia).

[4] De exemplu toate astea nu era o noutate pentru el (p. 20), exemplul ce mai viu (p. 26), primul lucru care-l făcu după ce… (p. 44), șansă de reușită (p. 59), să se prefacă cîteva zile bolnav (p. 81) etc.