Deja sunt câțiva ani, cât să-i numeri pe degetele unei singure mâini, de când poeta Ileana Cornelia Neaga ne uimește în mod repetat prin hărnicie (câte 2-3 titluri pe an), dar mai ales, prin talentul și varietatea creațiilor sale.

Astfel, poeta debutează în 2013, cu volumul  de versuri în grai, cu titlul Satu gintre gealuri. Urmează apoi în cascadă numeroase cărți cu povești și povestiri pentru copii: Poveștile curcubeului I și II, Bunici și nepoți, Năstrușnica, Ceartă la bibliotecă, Povești pentru copii, apoi un volum valoros de povestiri în grai cu titlul Steanu dracului.

Iar la un moment dat, trebuie să mărturisesc că le-am cam pierdut șirul… Au urmat alte volume de poezie în grai, dar și de poezie clasică, precum și volumul Versuri alandala, cu poezie în versuri libere, dar și volumul, Găluște versificate, cu rețete de mâncăruri tradiționale scrise în versuri. Apoi, în volumul Tradiții și versuri poeta adună numeroase creații populare (colinde, strigături, cântece de nuntă sau înmormântare) din satul natal, cărora le alătură apoi creațiile proprii în versuri, dedicate obiceiurilor, sărbătorilor și tradițiilor pe care le cunoaște și le practică de când s-a născut.

După numeroși ani de viață cu bucurii și necazuri, petrecuți de poetă în vatra unui sat zărăndean cu răsunet în istoria neamului (Crișan), odată cu părăsirea acestei vetre bogată în tradiții și istorie, pare că un zăgaz mare din sufletul său s-a prăbușit, lăsând să irupă spre lume și pentru lume, întreaga sensibilitate a Corneliei, iubirea fără margini pentru tot ce este tradiție și neam românesc, toate secondate de un talent înnăscut, talent de care nu fusese conștientă până în acel moment. Talanții primiți la naștere fuseseră îngropați adânc, în niște cute întunecoase ale sufletului său. Abia străinătatea și dorul, dorul greu care îl doboară și îl macină pe românul nostru de milenii, oriunde s-ar duce, abia acestea au luminat acel ungher al sufletului făcând să strălucească talanții de aur, care nu erau puțini.

Așa cum spune Țuțea  când vorbește despre țăranul român, cum că ar fi omul total, așa și Ileana Cornelia Neaga este unul dintre acele tezaure umane vii, țăran-poet, creator de mare valoare. De ce? Pentru că în creațiile sale descoperim un portret de excepție al țăranul român, precum și întreaga spiritualitate a satului nostru, cu șezători și clăci, cu superstiții și credințe, cu ritualuri, tradiții și obiceiuri, cu sărbători și multe alte amănunte care fascinează și creează o imagine clară și complexă a satului zărăndean de acum un veac.

Dar de ce ne-ar mai interesa pe noi, cei de astăzi atât de mult satul, un spațiu care  pare ”depășit” din toate punctele de vedere? Pentru că acolo ne sunt rădăcinile, pentru că satul stă la temelia acestui neam, pentru că toată cultura noastră modernă s-a format pornind de la valoroasa cultură populară. Chiar Vasile Pârvan afirma că: ”Fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiție.”

Cultura consumerismului de astăzi și cultul Eului nu sunt create pentru a ne înălța spiritual, pentru a crește intelectual, ci pentru a ne distrage și pentru a ne consuma energiile în cu totul alte direcții decât cele cu adevărat importante. Alergăm o viață întreagă după acumulări materiale și murim visând la bogății fără număr, dar plecăm din lume tot goi, așa cum am venit.

O țară o poți distruge prin război, ocupare, jefuire, metode deja depășite de vremurile moderne, sau prin distrugerea limbii, a culturii și a spiritualității…

De aceea, cred eu, e necesară și importantă reîntoarcerea la rădăcini pentru revigorarea sufletului, pentru regăsirea identității de neam, pentru adevăr și demnitate. Să reînvățăm să ascultăm cântecul greierilor în fânul înflorit, susurul apei între maluri cu sălcii și arini, să privim cerul înstelat într-o noapte senină de vară culcați pe un braț de fân proaspăt cosit, pentru a ne regăsi echilibrul și demnitatea pierdute în haosul și zgomotul lumii moderne. Astfel, putem redeveni români, putem să reînsuflețim țara demni și lipiți de adevăr, doar întorcându-ne privirile spre străbuni, spre trecut, spre tradiții și valori. Doar așa vom avea viitor.

Dar dacă timpul nu vă permite să dați fuga într-un sat, să adăstați în liniștea livezilor bogate sau la margine de pădure, puteți lua în mâini ultima carte a Ilenei Cornelia Neaga, Ca pă la noi, și în câteva clipe satul nostru patriarhal, cu tot ce are el mai frumos, mai valoros, mai impresionant va fi lângă voi.

Ultimul volum al Ilenei Cornelia Neaga, intitulat Ca pă la noi, poate fi considerat un dicționar de regionalisme specifice graiului crișean, dar, la fel de bine poate fi definit ca o lucrare monografică cu temă etnofolclorică, în versuri. Chiar dacă termenul de monografie pare mult forțat aici, volumul Corneliei în care ne sunt prezentate în versuri cu mult har, toate obiceiurile satului de peste an, superstițiile și credințele, clăcile și șezătorile, lucrările agricole sau de prelucrare a cânepii și a lânii, relațiile sociale din lumea satului și întreaga sa atmosferă, mai bine și mai pe înțelesul tuturor, decât ar fi făcut-o un studiu de specialitate.

Astfel, cu o forță vitală, ca un tăvălug, te izbește atmosfera satului de altădată, de cum ai deschis cartea Ca pă la noi, scrierea sa având o forță evocatoare de excepție. Atmosfera patriarhală te cuprinde fără să iei seama, iar satul cu liniștea, pacea, echilibrul, rostul și rânduiala sa, te înconjoară. Auzi șuierul coasei prin iarba înrourată, cântecul cucului, chiotul feciorilor la coasă sau la joc, doina tărăgănată a fetelor ce torc seara sau coboară cu vacile de la pășune… Sau râzi cu lacrimi de Ana li Cocu, care încercând să-și afle ursitul la Bobotează, păți mare necaz: Num-odată Mnihăilă, tare ciuf, mânce-l beleaua/ I-arătă fundoiu Anei, când ieșî să vadă steaua… Peste tot în versurile Corneliei apare umorul, umorul neaoș specific țăranilor noștri, care cu toate greutățile nu uitau să facă glume, să râdă sau să se veselească, găsind mereu prilejuri pentru a-și exprima această parte ludică a spiritului lor.

Și dialogul dintre Ana și Oanea din poezia Beau în cinste și-omenie, ca de altfel întreaga poezie, este de un umor spumos, expresiile folosite de autoare sunt specifice locului, însă greu de înțeles sau de gustat pentru alții. Spre exemplu, Frasu este o denumire locală pentru drac, iar huda Strâmbii este un aven într-o culme stâncoasă din zonă, cu numele de Strâmba. Cu explicațiile acestea, versurile prind înțeles: Frasu să-ți ieie năravu șî să-l ducă-n huda Strâmbii/ (Șî ge-ar pucea șî pă cine) zâsă, da… gin vârfu limbii.

 Am redat doar aceste câteva versuri din poeziile Ilenei Corneliei Neaga, deși sunt foarte multe altele ce merită evidențiate, pentru forța lor de reconstituire a atmosferei satului de altădată, dar și a limbii și limbajului extrem de colorat și expresiv folosit în zonă cu puțin timp în urmă.

De fapt, poeziile acestea în grai, alături de câteva povestiri în grai,  care ocupă o bună parte din volum, sunt ”materialul demonstrativ” pentru Dicționarul de regionalisme întocmit de autoare…

Așa precum oamenii, și cuvintele mor, se trec odată cu timpurile, se uită. Salvăm câte ceva dintre obiectele ieșite din uz, așezându-le în muzee, iar cuvintele unei limbi le salvăm punându-le în dicționare sau prin scrieri în grai. Fără să fie notate undeva, cuvintele din dicționarul Corneliei, în scurt timp ar fi pierdute.

Ele, cuvintele vechi din limbă, vin pentru omul modern ca o desfătare, ca o dedulcire a lui cu apa vie, neîncepută sorbită direct de la izvoarele limbii române. Unele dintre aceste cuvinte ne aduc străbunii înapoi, ne întorc mult în trecut, ne ajută să străbatem veacurile în sens invers.

În sunetul acestor cuvinte regăsim pacea, tihna și rostul, echilibrul satului tradițional. În graiul vechi ne alduim pruncii, neamul și țara, ne cântăm dragostile, ne jeluim morții, ne doinim dorurile și baiurile, pentru că toate aceste cuvinte nu sunt de ieri, de azi, ci de la moși-strămoși rămase, ele au o bogăție de înțelesuri și sunt greu de tradus. Ele dau frumusețe și bogăție limbii și vin de la originile ei.

Căci, spune Constantin Noica: Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi.

Prin volumul Ca pă la noi, Ileana Cornelia Neaga scoate ”din uitare” numeroase cuvinte redându-le adevărata valoare pentru că le folosește de când s-a născut. Mai mult, după capitolul ”Dicționar”, volumul se continuă cu denumirile locale ale: plantelor și florilor, culorilor, țesăturilor, ciupercilor, păsărilor de curte, etc. Urmează apoi nume  de femei și bărbați, precum și porecle din sat. Nu sunt uitate  nici componentele carului, componente deja aproape ieșite din limbă, pentru că cine mai folosește astăzi carul? La fel, sunt notate componentele războiului de țesut, care au devenit între timp arhaisme, sau etapele de prelucrare a cânepii, alături de uneltele folosite. Tuturor acestora li se adaugă rețete de mâncăruri tradiționale care conțin la rândul lor numeroase regionalisme și un capitol de o frumusețe aparte, care conține expresii uzuale din lumea satului, sau chiar scurte dialoguri, de o mare savoare și  bogăție lingvistică.

Volumul Ilenei Corneliei Neaga, Ca pă la noi, cu tot ceea ce adună între copertele sale, este o comoară de limbă și rostire românească, o limbă pe care poetul nostru, Mihai Eminescu o vedea ca pe o ”împărăteasă bogată” între celelalte limbi: „Limba românească e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal de aur, pe când ea, nu pare să fi dat nimănui nimic. Dar metalul aur ea l-a tipărit în tiparul ei propriu și e azi al ei, pentru că tot poartă efigia ei neschimbată, neschimbabilă chiar. A o dezbrăca de averile pe care (…) le-a adunat în mii de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerșetoare.”    

Despre graiuri

Dacă tot avem atâtea volume de poezie, de  povești și povestiri în grai, datorită scriitoarei Ileana Cornelia Neaga, cred că este necesară o scurtă notă despre dialecte, graiuri, cu accent pe graiul folosit autoare, și anume, graiul crișean.

Variantele geografice ale unei limbi sunt cunoscute sub denumirea de dialecte și graiuri. Așadar, limba comună prezintă deosebiri de la o regiune la alta, iar dialectul și graiul sunt subdiviziuni ale unei limbi. Atât în cazul graiului cât și în cazul dialectului, deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic și lexical, și mai puțin de ordin morfologic și sintactic.

Conform specialiștilor, limba română are 4 dialecte: dacoromân (pe teritoriul României), istroromân (în Peninsula Istria), aromân sau macedoromân ( în provincia Macedonia) și meglenoromân (în câmpia Meglen).

Graiurile sunt subdiviziuni ale dialectului. În funcție de specialiști, dialectul dacoromân, adică limba vorbită pe teritoriul României, are între 2 și 5 graiuri sau subdiviziuni, această împărțire în graiuri pe teritoriul țării noastre fiind controversată. Astfel, unii cercetători iau în considerare doar două graiuri: nordic (moldovenesc) și sudic (muntenesc); iar alții, Petrovici, Coteanu, Todoran, recunosc 4-5 graiuri sau subdialecte: moldovean, muntean, bănățean, crișean și maramureșean.

Așa cum arheologii pe baza artefactelor descoperite în urma săpăturilor pot reconstitui anumite perioade istorice, perioade din care le lipsesc datele istorice, tot așa, pentru lingviști, studiul elementelor de substrat dintr-o limbă, dar și a arhaismelor și a regionalismelor au o mare însemnătate pentru istoria limbii și a poporului respectiv. Aceste studii permit reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne, al protoromânei și pot face lumină în anumite perioade din istoria poporului român, perioade  în care documentele istorice lipsesc.

Acestea fiind spuse în foarte puține cuvinte despre dialecte și graiuri, cred că nu greșim dacă încadrăm graiul în care își scrie Ileana Cornelia Neaga poeziile și povestirile, precum și cuvintele din Dicționarul de regionalisme, ca aparținând graiului crișean, evident, cu asemănări marcante cu celelalte graiuri nordice, bănățean și maramureșean.

Multe dintre regionalismele și arhaismele din zonă sunt pătrunse în limbă prin filieră maghiară sau germană, ca rezultat al conviețuirii în timp cu populațiile respective, sau cum a fost cazul limbii maghiare înainte de 1918, prin impunerea sa ca limbă oficială. O altă parte dintre aceste regionalisme și arhaisme probabil că provin din substratul limbii române, având origini geto-dace.

Câteva particularități ale graiului:

1. La nivel fonetic se observă transformarea lui e, în ă sau â, în special la verbele folosite la perfectul simplu:

mersei = mersăi

fusei = fusăi

trebuie = trâbă

2. Se observă, de asemenea, eliminarea consoanelor n și l în poziție finală:

dealul – dealu

mărul – măru

boul – bou

nimeni – nime

3. Distincția fonetică între pronumele reflexiv se și particula conjunctivului să, a dispărut. De regulă, se, se pronunță să:

 se piaptănă – să piaptănă (ciaptănă)

se scoală  – să scoală

se spală – să spală

să se ducă – să să ducă

În aceeași situație se află și prepoziția pe, care se pronunță pă:

pe cărare – pă cărare

pe vale – pă vale

pe deal – pă deal

pe mine – pă mine

4. Consoanele m, n, l, t au fost supuse palatalizării, când se află înaintea vocalelor i sau e, iar ti se pronunță ci, te se pronunță

 tipsie – cipsie

pregătit – pregăcit  

cute – cuce

poate – poace (posibil, probabil)

mie – mnie

nelăut -nielăut

 Alte grupuri de litere care se pronunță diferit sunt: de, pronunțat ge; di, pronunțat gi; pi, pronunțat ci sau ce.

 brazde – brăzge (brazdă de iarbă)

deseară – gesară

din – gin

pieptene – ciaptăn, ceaptăn

pieptar – cieptar, ceptar

6. Alte grupuri de litere și pronunțarea lor:

che – ce sau te;  chemat – ce(te)mat

chi – ci sau ti;    chimir – ci(ti)mir

ghe – ge sau gi;  gheață –ge(gi)ață; Gheorghe – George

ghi – gi;              gherghină – georgină (dalie)

j/o – ji                 joc – jioc

p/i –  pti;            picior – pticior

b/i –  bdi             bietul – bdietul

7. După consoanele ș, ț, z, vocala i devine â:

 și – șî

zi – zî

zis – zâs

ieșit – ieșât

rășină – rășână

ține – țâne

După aceleași consoane, în formele de plural ale substantivelor, precum și la persoana a II-a a verbului sau când acesta se află la modul imperativ, i final nu se pronunță:

munți – munț

cireși – cireș

iezi – iez

(tu, voi) cânți, cântați – (tu, voi) cânț, cântaț

(voi) beți – (voi) beț

mâncați! (imperativ) – mâncaț!

luați! – luaț!

8. Numele proprii în genitiv și dativ singular, primesc în locul articolului lui, forma sa prescurtată, li:

 (a lui) a li Pătru; Ionu ( lui) li Șuțalău; Ileana (lui) li Pavălu li Totiș.

9. Se folosește preponderent pentru formele de trecut ale verbului, perfectul simplu, iar la perfectul compus, auxiliarul a avea , la persoana a III-a singular, adică a, devine o:

 a fost – fusăi (p. s)

am mers – mersărăm (p. s.)

a fost – o fost (P.c.)

a cântat – o cântat (p.c.)

a strigat – o strigat (p. c)

10. Există de asemenea, tendința de scurtare a cuvintelor utilizate într-o propoziție, sau inversarea părților de propoziție, predicatul înaintea subiectului:

Pe unde mergem? – P-inde mem?

Bată-ce zua…

Deie-ț Dumnizo…

Mânce-o amaru…

            Am încercat în rândurile de mai sus, să subliniez câteva particularități ale graiului crișean, pentru o mai bună înțelegere a lui, dar și pentru o lectură cât mai facilă și plăcută a volumului Ilenei Cornelia Neaga, Ca pă la noi.