Ursul în tradiția populară românească și a altor popoare

Ursul este un animal specific pădurilor de foioase și rășinoase din Carpații românești, cu o populație importantă, după unii chiar excedentară, raportată la suprafața propice habitatului său. Deși a fost un animal care cu sute de ani în urmă a populat atât pădurile continentului european cât și cele ale continentului asiatic, în urma intervențiilor umane, a defrișărilor masive, a industrializării, a activităților economice, arealul acestuia s-a restrâns constant, din Europa de vest și centrală, dispărând cu totul. Chiar și în România existența sa a devenit o problemă spinoasă pe masa guvernanților.

Pădurile românești au fost hăcuite. Nici măcar Parcurile Naționale nu au fost ocolite de drujbele „muncitorilor forestieri”, activitățile economice s-au extins până în vârf de munte, blocuri mari de pășune însumând zeci de hectare au fost împrejmuite cu gard electric, blocând culoarele de deplasare ale urșilor și direcționându-i spre localități, de-a dreptul pe drumul mare. Și peste tot pe unde nu se aud drujbele, răsună decibelii ATV-urilor și ai mașinilor de teren, sau chiotele turiștilor porniți în hoarde să-și descopere țara. Astfel, locurile de habitat ale ursului s-au redus mult în ultimii ani, hrana a devenit insuficientă, iar urșii au deprins alte năravuri, învățându-se să coboare în sate și orașe, să-și caute aici mâncarea sau să cerșească la margine de drum.

Prin natura sa, ursul are nevoie de locurile retrase și liniștite din pădurile virgine, cu stâncării și arbori căzuți, unde să-și dureze adăpostul pentru iarnă, cu zmeurișuri și afinișuri întinse, care să-i asigure formarea rezervelor de grăsime pentru perioada de iarnă. Sursa de apă este și ea indispensabilă.

Contrar credințelor populare, ursul nu hibernează. Sau hibernează mai puțin decât se credea. El se retrage în bârlog atunci când zăpada devine mare, iar deplasarea sa este îngreunată. Împerecherea urșilor se petrece de obicei în intervalul mai-iunie, nașterea puilor având loc în plină iarnă. După fertilizare embrionul se dezvoltă până la stadiul de blastocist[1], după care, dezvoltarea sa este sistată, continuându-și evoluția abia de la sfârșitul lunii noiembrie. Gestația durează 6-8 săptămâni. Ursoaica fată în ianuarie-februarie, unu, doi, chiar trei pui foarte mici (300-600 gr.) pe care-i alăptează timp de aproape 2 ani.

Ursoaica trebuie să se mulțumească cu propriile rezerve de hrană acumulate toamna în corp, pentru că nu mai iese din bârlog (doar pentru foarte scurt timp), alăptându-și și ocrotindu-și puii, până în martie-aprilie, în funcție de mersul vremii, când aceștia deja cântăresc 15 kg[2].

Ursul este un animal care se aseamănă foarte bine cu omul. Se poate deplasa în două picioare, calcă pe toată talpa, poate înota, se poate cățăra în copaci, iar dresat, dansează și execută tot felul tumbe, asemănătoare celor din joaca copiilor. Are un văz slab, dar o ureche excelentă și un miros excepțional. Are și o memorie bună. Îi place apa, se îmbăiază când are ocazia. Se joacă, se tăvălește prin iarbă, se freacă de copaci, se plimbă distrat prin pădure, lenevește prin poieni însorite, scormonește după rădăcini, bulbi și furnici, adoră mierea, zmeura și alte fructe. Uneori se sperie din te miri ce: o umbră fugară, o piatră ce se rostogolește, un șarpe, un tunet sau alt zgomot[3].

Exemplarele mature, odată ce prind gustul cărnii, atacă și turmele de animale. Dar se mulțumesc să înșface un exemplar, nu să omoare zeci, așa cum face lupul dacă are prilejul, sau vulpea odată intrată printre orătăniile din ogradă. Dacă nu este enervat, lovit sau rănit, nu atacă omul, ba chiar întâlnit își vede de drumul său, evitându-i sau ignorându-i prezența.

De-a lungul zecilor de mii de ani, uneori oamenii și urșii au împărțit aceleași spații de locuire: peșterile, într-o relativă pace, trăind și evoluând împreună, luptându-se uneori pentru aceeași hrană sau același adăpost. Și totuși, urșii nu au fost animalele care să fure copiii sau să atace femeile (sau poate că o făceau?), deși erau printre cele mai puternice și impresionante mamifere.

Tocmai de aceea, încă din paleolitic cultul ursului a constituit în întreaga emisferă nordică unul dintre cultele animaliere cele mai răspândite, ursul fiind un animal mitologic prezent într-o multitudine de povești și legende orale până în secolul XX. Unii cercetători afirmă că primele forme de cult au fost dedicate ursului, privit fiind de primii oameni ca un stră-strămoș, sau ca un zeu întrupat, datorită aspectului său impunător și forței colosale de care dispunea, forță utilizată doar strict în caz de necesitate.

Poate cea mai veche și mai clară mărturie a cultului dedicat ursului a fost descoperită în România, în Peștera Rece din Parcul Natural Apuseni. Speologii au găsit aici 4 cranii de Ursus Spelaeus așezate ritualic pe direcția punctelor cardinale. Numeroase alte altare cu cranii de urs, dedicate cultului respectivului mamifer au fost descoperite în peșteri din Elveția, Austria, Germania.

Analizându-i firea, nu știi cum să răspunzi la întrebarea: este ursul un animal deștept sau foarte limitat, chiar prost? Pentru că, urmărindu-l prin pădure, îl vezi plimbându-se parcă fără rost: pleacă, se întoarce, se miră, se răzgândește, privește în zare, se tăvălește, se scarpină, cască, ațipește, face tumbe ca un copil răzgâiat care nu are nici o grijă.

Pare comod, ciudat și visător, cu o fire de artist. Pare leneș și lipsit de vitejie, dar atunci când este în pericol sau când ursoaica își apără puii sau prada, devine un animal de temut, punând pe fugă la nevoie, o haită de lupi flămânzi sau o turmă de mistreți.

„Nici un alt animal de pradă nu este atât de nostim, cu un umor atât de simpatic și drăgălaș, ca bunul nostru Meister Petz (Moș Martin). Ursul are o fire deschisă, naturală, fără nimic șiret sau fals în ea. Imaginația sa privind șireteniile e aproape nulă. Ceea ce vulpea obține prin inteligență, vulturul prin rapiditate, el caută să câștige prin putere, prin luptă deschisă, din față. Nu e capabil de pânde lungi, nu caută să-l păcălească pe vânător, nici să-l atace pe la spate. Nu se bazează în ultimă instanță, pe formidabila sa putere și mușcătură. Din contră, caută să-și învingă prada doar prin forța brațelor, mușcând doar la nevoie, niciodată de dragul sângelui ( ca lupii, de pildă). Recurge la carne abia când nu-i mai ajung fructele, rădăcinile, vegetalele, pe care le preferă. În întreaga sa apariție are ceva nobil, deschis, de încredere. Nu se atinge de nici un fel de cadavru (mănâncă hoituri n.n.). Nu dă târcoale satelor, nu răpește femei și copii. Când atacă, atacă direct, când fură, fură pe față. Ia, cu alte cuvinte. Devine periculos abia când este atacat și când își dă seama că nu poate evita lupta. Atunci e brav, luptă deschis, de multe ori ridicându-se în picioare; nu cunoaște nici frica și nici fuga de pericol sau moarte…[4]”

Așa îl descria savantul german Alfred Brehm, în monumentala sa lucrare în șase volume, cu titlul Viața animalelor, publicată în anul 1864. Aproape un volum întreg, dintre cele șase, îl dedică ursului. De atunci și până astăzi însă, s-au mai schimbat atât condițiile de mediu, cât și comportamentul urșilor.

Probabil că, tocmai pentru firea sa de „om fără griji” și pentru aspectul său de „moș bătrân”, greoi și ursuz, dar și puternic în luptă atunci când este cazul, ursul apare în mitologia mai tuturor popoarelor ca un animal sfânt, ca un fel de moș-strămoș, ca animal totem, emblematic.

Astfel, la vechii celți, strămoșii popoarelor din nordul Europei, ursul era emblemă și simbol al clasei războinice, al puterii regale, al conducătorului, în opoziție cu mistrețul, simbol al clasei sacerdotale. La populația ainu, din Japonia, ursul era considerat o divinitate a munților, căreia i se aduc jertfe în timpul sărbătorii Kamui-Omante, dedicată acestuia. În China, ursul este considerat un simbol al principiului masculin, Yang, aflat în opoziție cu principiul feminin Yin. Marele urs Yu este un personaj suprem, organizator și patron al lumii. În Siberia și Alaska, ursul este asemănat cu luna, de data aceasta un principiu feminin, datorită fazelor de creștere și descreștere ale acesteia, asemănătoare cu moartea și renașterea vegetației, dar și cu ciclurile de viață ale ursului. Algonkinii din Canada îl numesc pe urs „Bunicul”, deoarece îl consideră un strămoș al seminției lor, rezultate din împerecherea urșilor cu femeile răpite de aceștia. La triburile din nord-estul Siberiei, nici o ceremonie religioasă nu începea fără să fie invocați urșii, aceștia fiind considerați duhurile lor protectoare. Diana-Artemis, zeița înțelepciunii și a pădurilor, în alaiul ei era însoțită și de un urs. Chiar bătrânul zeu Pan, apare reprezentat în unele desene ale tracilor, cântând la nai unor urși care dansează[5].

În limba română denumirea ursului vine din latinul ursus, cuvânt moștenit de la și mai vechii indo-europeni, pentru că în sanscrită ur este un prefix care înseamnă strămoș, rădăcină, bătrân[6]. Poate că așa a apărut și apelativul de Moș Martin.

În limba celtă arth înseamnă urs, iar numele regelui Arthur derivă din cuvântul urs, acest animal fiind pentru celți, așa cum am mai spus, simbol al clasei războinice și regale[7]. „Până la creștinare, tronul animal este ocupat de urs (regele Arthur poartă un nume ce evocă numele ursului, animal regal)”[8].

Dar ursul nu era perceput în trecut doar ca simplu simbol, ci, conform numeroaselor legende și mituri din spațiul european, unii regi sunt prezentați ca descendenți direcți ai acestui animal, „fii ai ursului”, rezultați din împerecherea acestuia cu femei furate în timp ce treceau prin pădure[9].

În trei sate catalane se păstrează și în prezent Sărbătoarea ursului, un obicei desfășurat sub forma unui carnaval popular, cu persoane costumate în piei de urs, cu muzică și multă voie bună, în data de 2 februarie. Aici, ursul încă este considerat un strămoș al omului, credința aceasta bazându-se pe o legendă în care se povestește cum un urs a sechestrat o tânără din zonă. Vânat și capturat, tuns cu un ferăstrău, ursul s-ar fi transformat în om[10].

Într-o altă legendă din Pirinei, din regiunea bascilor, se spune că exista un fierar cu statură impunătoare și o forță de temut, de teama loviturilor sale se zice că și fierul ar fi tremurat. Pe la el ar fi trecut într-o zi un vagabond amărât, care i-ar fi cerut de pomană. Fierarul nu l-a miluit cu nimic, ba mai mult, ar fi aruncat după el cu o potcoavă înroșită. Vagabondul însă, nefiind altul decât bunul Dumnezeu, l-a transformat într-un urs mătăhălos care a fugit mugind spre pădure. De atunci, toți fierarii sunt considerați urmași ai ursului [11], probabil făcându-se o asociere între puterea ursului și forța de care dispun fierarii la rândul lor.

Astfel de credințe au luat naștere în trecutul îndepărtat, tocmai datorită asemănării ursului cu omul în aspectul său exterior, și mai ales, datorită capacității sale de a se deplasa biped. Iar de la Pliniu încoace, care interpretează greșit un fragment din Aristotel, în toate enciclopediile se afirmă că urșii se acuplează precum oamenii, față în față, printr-o îmbrățișare, și nu în maniera obișnuită pentru celelalte animale[12].

În virtutea acestei credințe, că între urși și oameni pot să existe raporturi sexuale dar și o anume comunicare, la laponi există tradiția ca atunci când o femeie se întâlnește cu un urs, să nu se teamă: este de ajuns să-i arate că este femeie, și ursul își va vedea de drumul lui[13], fără să-i facă nici un rău. Tot din această credință provin și acei strămoși mitici ai unor popoare, rezultați din împreunarea ursului cu o femeie din neamul respectiv.

La geto-daci, chiar denumirea zeului Zalmoxis, se presupune că provine din cuvântul trac zalmon care desemnează blana sau pielea unui animal. Astfel, că, Zalmoxis ar avea înțelesul de „îmbrăcat într-o piele de urs”, Porfir fiind cel dintâi care a propus în antichitate această explicație etimologică[14]. În textul lui Porfir se afirmă că zalmon înseamnă piele, blană, în general, și nu piele de urs, în mod special[15]. Dar, totodată, este important faptul că mitografii antici au afirmat că Zalmoxis purta o piele de urs pe umăr, iar ursoaica pare să fie animalul sacru consacrat zeiței Bendis-Artemis, la traci[16]. Tot Porfir afirmă, că atunci când s-a născut, Zalmoxis a fost învelit într-o piele de urs[17].

Pentru G. Bessel[18], Zalmoxis are sensul de cel ce locuiește sub pământ, deși această explicație ar fi mai potrivită pentru apelativul Zamolxis, deoarece, în iraniana veche, zem este un morfem care a dat termenul zemar-sub pământ. Analizele asupra termenului Zalmoxis-Zamolxis sunt multiple, dar nu intră în cercetarea de față.

Pornind de la ipoteza potrivit căreia ursul era un animal sacru pentru toate popoarele vechi ale zonei euroasiatice, iar la daci era asociat zeului Zalmoxis, ajungem în zilele noastre la o multitudine de practici și obiceiuri care au ca figură centrală ursul, precum și la zilele de sărbătoare din calendarul popular, dedicate acestuia.

Astfel, Ziua Ursului a fost ținută în trecut de majoritatea popoarelor europene, la aceeași dată: 2 februarie[19], în virtutea bio-ritmurilor naturale ale urșilor, aceștia dispărând în bârlog odată cu venirea frigului și reapărând odată cu sosirea timpului frumos. Alături de multe alte caracteristici ale ursului, obiceiul acestuia de a sta în grote, sub pământ și de a reveni „în lume” odată cu primăvara, l-au făcut să fie considerat „un animal-oracol de prevedere și orientare în timp[20]”, care anunță schimbarea anotimpurilor.

Românii i-au dedicat mai multe zile ursului: Stretenia (2 februarie), Macovei (1 august) și Sâmbăta Ursului, sărbătorită toamna, de Sf. Andrei, sau primăvara, în Sâmbăta lui Lazăr[21]. Alte sărbători dedicate ursului sunt Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie) și Martinii de Iarnă (1-3 februarie)[22].

Dar cea mai importantă zi dedicată ursului la români este Stretenia (2 februarie), zi în care, în popor se spune că ursul iese din bârlog. Dacă ziua respectivă este însorită și ursul își vede umbra, el va intra înapoi în adăpost, dar dacă este înnorat, începe să se plimbe prin pădure[23]. Atunci se știe că iarna este pe ducă, iar timpul frumos se apropie cu pași repezi[24].

Românii din Banat și Bucovina cred că ursul care iese în această zi din bârlog și își vede umbra, afară fiind timp frumos și soare, intră înapoi pentru încă șase săptămâni, pentru că atâta timp mai ține iarna cu ger puternic. Iar dacă afară este înnorat, ursul începe să se joace prin zăpadă, să umble jur-împrejur, semn că timpul frumos este aproape[25].

Din contră, în Valea Jiului, oamenii cred că primăvara este aproape, dacă ursul ieșit în această zi din vizuină găsește afară o zi însorită și își poate vedea astfel umbra[26].

Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinități preistorice, patroni ai urșilor, numite Martinii de Iarnă[27]. Acești Martini se sărbătoreau în trecut pentru ca turmele de oi să nu fie atacate în vară când erau scoase la munte, de lupi și de urși[28]. Este și perioada când fată ursoaicele.

O altă zi dedicată ursului este cea de 1 august, care purta în popor numele de Macavei (de la Sf. Muc. Macabei) sau Împuiatul Urșilor (Împerecheatul Urșilor). La sfârșitul verii și începutul toamnei urșii își fac stratul de grăsime pentru iarnă, perioadă în care aduc și cele mai mari pagube livezilor și turmelor de animale. În ziua respectivă, în Țara Hațegului, ursului i se puneau ofrande de carne în cale, de obicei o pulpă de vițel, spunându-i-se cu voce tare: „Na, ursule!”[29].

La 1 august, cugirenii, în special ciobanii, țineau și ei Macaveiul Ursului, „o sărbătoare foarte tare”, „ca zâua Paștilor”, zi în care nu se lucra „ca să nu mânce ursul vitele”, și „tot în acea zi țâpă și un dărab de carne afară, cu cuvintele: na, ursule!”[30]

Același obicei de îmbunare și plătire a ursului în ziua respectivă, cu bucăți de carne îl amintește și M. Lapteș: „Na, ursule, mâncare,/Să nu te dai la mioare/Să nu te dai la vite/Că-s mândre și cornute”[31].

Însă, în tradițiile populare românești ursul mai este văzut ca un spirit protector, în virtutea unor străvechi credințe care asimilau ursul cu spirite ale strămoșilor, cu întruchipări ale unor zei tutelari (Zalmoxis) sau chiar zeități care stabilesc la naștere soarta, destinul omului (Ursitoarele).

Astfel, în Ardeal, la nașterea copiilor era invocată puterea benefică a ursului, pentru a influența în bine Ursitoarele prezente la căpătâiul noului născut[32]. De asemenea, exista obiceiul ca nou-născuților să li se dea „o linguriță de unsoare de urs ca acesta să poată rezista influenței ursitoarelor, care veghează la căpătâiul lui și îi țes viitorul[33]”.

Tot la naștere, în Țara Hațegului, copiii erau unși cu untură de urs, pentru a fi puternici și sănătoși, precum ursu[34]. Și în satele din Platoul Luncanilor când se pușca un urs, grăsimea lui se păstra în bășică de porc (vezica urinară-n.n.) și la nevoie, copiii erau unși cu această grăsime pe burtă și spate, ca să fie puternici și sănătoși[35].

Dacă copiii se îmbolnăveau și nici un leac nu le aducea însănătoșirea, familia executa un ceremonial arhaic, pentru un nou botez. Astfel, copilul era luat în brațe de mamă și dat unei femei prin fereastră, atribuindu-i-se un alt nume, de obicei de Ursu sau Lupu. Transferul copilului prin fereastră avea semnificația unei noi nașteri, cu o altă ursită. În acest fel, boala trebuia să piardă urma copilului. Iar noul nume atribuit, Ursu, Lupu, avea menirea de a se lupta și de a alunga maladia care pusese stăpânire pe trupul copilului, așa cum ursul sau lupul își alungă dușmanii. Și nu de puține ori, acest ritual avea rezultatul scontat, după cum ne informează interlocutoarea noastră.[36]

„În numeroase sate românești transferul vitalității unor animale sălbatice se efectua până la începutul secolului al XX-lea, nu numai prin alăptarea simbolică, ci și prin schimbarea numelui copilului bolnav și acordarea altor nume, în general Lupu și Ursu, după alt ritual decât cel creștin, de către altă persoană decât preotul și în altă împrejurare decât biserica. Botezul avea menirea să recâștige sănătatea și să confere vigoarea animalelor invocate.”[37]

Copiii bolnavi de sperietoare, adică cei care căzuseră bolnavi în urma unei sperieturi puternice, se afumau cu fire de păr luate din blana unui urs, iar bărbații care erau călcați de urs pe șale, nu mai sufereau de dureri de spate toată vara[38].

În Ținutul Pădurenilor, ultimele ierburi de leac erau culese înainte de 14 noiembrie, pentru că după Zilele Ursului nu mai au nici o putere. Se mai credea că dacă vezi ursul în noaptea de Martini, vei avea tot anul noroc la bani. Iar dacă ursul se apropie de moară este semn bun pentru morar, pentru că va avea mulți clienți și va ieși făina bună[39].

În toate aceste credințe se observă rolul benefic al ursului ca purtător de noroc, protector, și tămăduitor.

Și astfel, ajungem din nou la o străveche zeitate dacică sau pre-dacică învelită în piele de urs, probabil că același Zalmoxis/Zamolxis ca zeitate tutelară, protectoare a populațiilor de pe teritoriul României.

Acest fapt este întărit și de obiceiurile de înmormântare unde apărea la priveghi masca de urs, probabil cu rolul de invocare/reprezentare a strămoșilor din neam, care trebuiau să întâmpine în cealaltă lume sufletul celui decedat[40]. De asemenea, în obiceiurile de Crăciun, în special în nordul țării, sunt nelipsiți colindătorii cu măști de urși și colindatul cu ursul[41], ca o invocare a zeității protectoare cu rol important în momentele de înnoire a timpului, pentru o soartă bună în cursul Noului An. „În colinda ursului, textul vorbește despre moartea și învierea animalului, sub forma unei drame ce evocă mitul renașterii naturii, fenomen simbolizat de ieșirea ursului din hibernare[42]”.

Și ipostaza de bun tămăduitor a ursului care era plimbat prin sate pentru a „trata” prin călcarea pe spate pe cei suferinzi de dureri lombare, vine să întărească această ipostază de zeitate protectoare a populațiilor străvechi de pe teritoriul nostru.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că mitologia ursului însumează trăsăturile unor zeități opuse: chtoniană și uraniană[43], așa cum de altfel, se oscilează în atribuirea ca trăsătură definitorie pentru Zalmoxis, între cea chtoniană și cea uraniană.

Astfel, în cultul lui Zalmoxis avem elemente care susțin ambele naturi: retragerea acestuia pentru trei ani, sub pământ, într-o peșteră, dar și practicile cultului său care se desfășurau inițial în locuințe subpământene – susțin caracterul chtonian – iar incinerarea morților, rugurile funerare, templele și altarele ridicate pe vârful munților, precum și mesagerul trimis periodic la zei prin aruncare spre cer – susțin caracterul uranian al zeului[44].

Se observă astfel, că practicile legate de mitologia ursului se concentrează pe obiceiul acestuia de a se ascunde în grote, sub pământ, pe timpul iernii, revenind la suprafață odată cu reînnoirea naturii, cu începutul anului agrar, acestea fiind aspecte chtoniene, dar, totodată, regăsim în credințele respective și aspecte astrale, tot ursului atribuindu-i-se cunoașterea semnelor cerești, el fiind capabil să prevadă timpul probabil. „În credințe și practici sacralitatea ursului întruchipează caractere bivalente, chtonian și uranian, ca fenomene de sincretism provenind din vechi mitologii[45].”

După cum se poate observa din toate exemplele de practici și credințe dedicate ursului în tradițiile românești, și nu numai, apariția sa este de bun augur: dacă-l visezi îți va merge bine, dacă se apropie de moară vor fi clienți mulți și făina bună, dacă îl vezi ai noroc la bani, etc. De asemenea, el este un oracol bun în prevederea timpului probabil, cel care anunță venirea primăverii, dar și un „doctor fără arginți”, tămăduind diverse dureri prin călcare, prin folosirea unturii, a părului sau a blănii sale, sau oferind bucurie celor care-i privesc dansul și tumbele, atunci când este dresat. Toate acestea demonstrează un cult străvechi al ursului pe teritoriul țării noastre, ca animal totem, ca simbol sau substitut al unei zeități adorate.

„Acest statut special atribuit ursului în folclorul românesc face cât se poate de verosimilă ipoteza potrivit căreia ursul era asociat cu Zalmoxis, fiind animalul său sacru[46].” Totodată, la traco-daci, animalul sacru al zeiței Bendis/Artemis era ursoaica, iar cel al fratelui său, Apollo, ursul. Apollo fiind considerat totuna cu Zeul Soare, Zalmoxis[47]. Pentru că o altă interpretare a numelui Zalmoxis este aceea de „om-Soare” sau de „moș-Soare”, pornind de la presupunerea că „Zal”-însemna „Soare” (latinul „sol-solis”, greaca veche „helios”, lituanianul „saule”, sanskrită „surya”, etc.) [48].

Este foarte populară și larg cunoscută informația care ne spune că lupul a fost animalul totem, animalul simbol al dacilor. Dar făcând o analiză amănunțită a vechilor credințe, și în virtutea celor arătate mai sus, este posibil ca ursul să fi fost la geto-daci un simbol al clasei sacerdotale și regale, iar lupul un simbol al războinicilor.

Înainte, dar și în plin Ev Mediu, așa cum arătam mai sus, ursul era considerat regele animalelor care viețuiau în spațiul nord-european. ”În tradițiile celtice, scandinave și slave, această funcție regală a ursului – care pare să fi dispărut, aiurea, de timpuriu – este încă bine atestată în epoca medievală[49].” În epoca carolingiană el continuă să fie asociat unor sărbători creștine, unor date calendaristice, cum se întâmplă la români până în zilele noastre (Martinii, Ziua Ursului, etc.), continuând să fie obiect al cultelor păgâne și încă este considerat în acest spațiu, ca rege al animalelor, rol deținut în Europa meridională de leu[50].

Dacă în epoca greco-romană leul avusese un statut aparte, până în a doua jumătate a secolului al XII-lea în Europa occidentală apare foarte rar ca simbol sau emblemă războinică. Apoi asistăm la o adevărată explozie a leilor și a „cavalerilor leilor” în detrimentul vechilor imagini și simboluri ale ursului, mistrețului, corbului sau acvilei, specifice până atunci spațiului respectiv. Imaginea și simbolistica leului sunt într-o puternică expansiune, detronând aproape în totalitate ursul, ca urmare a influențelor venite din Orientul Mijlociu în urma cruciadelor, a influențelor bizantine sau musulmane și a importurilor de țesături și obiecte de artă din Orientul Mijlociu și Apropiat, care aveau ca decor preponderent leul[51].

Dar mai mult decât acestea, la consolidarea imaginii leului în detrimentul ursului în Europa o are creștinismul și biserica catolică. Făcând abstracție de valențele negative ale leului, cruzime, brutalitate, forță devastatoare, creștinismul pune accent pe trăsăturile lui pozitive, relevate în scrierile biblice, în care leul apare ca o forță apărătoare a binelui: răgetul său exprimă cuvântul lui Dumnezeu, iar imaginea lui este o emblemă a tribului lui Iuda, cel mai puternic trib al Israelului. „Din acest punct de vedere leul este asociat lui David, descendenței sale, și chiar lui Crist”[52]. Sub influența bestiarelor latine, „leul este învestit cu o importantă dimensiune christologică”[53], fiecare dintre calitățile sale moștenite prin tradiție orientală fiind pusă în relație cu Christ[54].

După cum se observă din cele de mai sus, în epoca medievală timpurie, preluând vechile tradiții antice, în Europa avem două animale „rege”: ursul și leul. Leul pentru lumea greco-romană, iar ursul pentru celelalte popoare europene[55].

Însă mai târziu, făcând legătura între aspectul antropomorfic al ursului și omul cu toate păcatele sale, Biserica îi declară război ursului și imaginii sale, de asemenea, încă foarte prezentă în cultele păgâne, promovând cu putere imaginea leului christic. Ursul este inclus într-un bestiar al lui satan, ca imagine de multe ori a acestuia, fiind trecut la toți autorii creștini de partea răului, cei din urmă folosindu-se de o frază a Sfântului Augustin în care acesta comentează lupta lui David împotriva unui urs și a unui leu, frază în care afirmă că: „ursus est diabolus[56]. După secolul al XIII-lea, în Europa centrală și de vest, ursul își pierde cu totul statutul privilegiat de animal rege, totem, semn heraldic, strămoș mitic, etc., locul său fiind luat de leu sau alte animale, de multe ori exotice.

Apoi, în viețile sfinților, urșii apar ca animale fără personalitate, docile, cu totul supuse omului: cară bagajele, trag căruța, oferă adăpost sau ajută la construirea unui schit[57], ursul nemaifiind acel personaj puternic, dominator, neînfricat, din alte epoci.

După ce a fost diabolizat, apoi îmblânzit, ursul este ridiculizat, fiind dresat și transformat într-un măscărici care face tumbe și dansează, purtat în lanțuri din târg în târg, alături de jongleuri și alte paiațe.

Așa și-a pierdut ursul în Europa renumele, distincția, cultul. A devenit repede cel mai prețuit însoțitor al copiilor, sub forma jucăriilor de pluș.

Din fericire, în România încă și-a păstrat sărbătorile și influența… Cetele de „urși colindători”, compuse dintr-un număr mare de participanți din toate categoriile de vârstă și sex, îmbrăcați în piei expresive de urși împodobiți la urechi cu mari ciucuri de lână roșie, fac deliciul celor care urmăresc paradele grupurilor de colindători din perioada Crăciunului. Astfel de cete au uimit și au bucurat la ultimele sărbători, chiar și locuitorii Londrei.

Însă, astăzi, în România, existența ursului carpatin este una dintre problemele arzătoare și greu de rezolvat ale guvernanților noștri. În ultimii ani populația de urși pe teritoriul nostru a crescut mult. ONG-urile și activiștii de mediu vehiculează cifra de 3000 de exemplare. Politicienii și vânătorii spun că am avea în jur de 6000 de urși, chiar mai mult. Și așa, lumea este împărțită între cele două tabere: cea care susține protejarea în continuare a ursului și cea care dorește diminuarea populației de urși, prin introducerea unor cote de vânătoare.

Până una-alta, ne mândrim cu cea mai mare populație de urși din Europa, ceea ce denotă încă, existența unor lanțuri trofice sănătoase, marile carnivore, printre care se numără și ursul, condiționând sănătatea populațiilor de erbivore aflate în arealele controlate de acesta, și mai departe, coborând etajele piramidei trofice, o vegetație și o floră variate, și totuși, ținută și ea sub control.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, noua protipendadă comunistă a decis creșterea numărului de urși, în scopul unor vânători încununate cu deosebite trofee din această specie. În acest scop, animalele au fost hrănite în locuri speciale. Actuala populație de urși din țară, spun specialiștii, este urmașa generațiilor de urși obișnuite să fie hrănite, obișnuite să-și caute hrana în apropierea omului… Și ar mai fi urșii cerșetori de la marginea drumului, alimentați de turiști, care nu mai cunosc un alt mod de viață, nici ei, nici urmașii lor.

Activiștii de mediu propun pentru soluționarea problemei-urs montarea gardurilor electrice în jurul fermelor, a containerelor de gunoi etanșe, care nu pot fi golite de urși, limitarea vehiculelor și zgomotelor și a altor intervenții umane în habitatul urșilor, limitarea defrișărilor forestiere, o anumită reglementare în culegerea fructelor de pădure.

Dar altfel privind lucrurile, ursul a devenit în prezent pentru România o emblemă, o imagine care se vinde bine în occidentul intens urbanizat și tehnologizat, superdezvoltat, visând nostalgic la o natură virgină și sălbatică, dar refuzând categoric să-și strice propriile interese economice și chiar politice, cu prezența pe teritoriul lui a marilor prădători. Dar e minunat să poți vedea la alții aceste fiare…

Astfel, ursul din Carpații României a devenit un simbol al naturii virgine, al unor spații asociate în imaginarul colectiv unui paradis primordial, un spațiu nepângărit, nemutilat de intervenția omului modern (chiar dacă nu este așa), un simbol al libertății neîngrădite, al renașterii. Numărul mare de urși, chiar în creștere, ne insuflă ideea falsă, că în România pădurile sunt într-o stare excelentă, că ecosistemele, chiar acelea care au fost perturbate de intervenția omului se refac, își revin la parametrii normali, ceea ce nu este deloc adevărat.

Ursul este, mai nou, nelipsit de la știrile TV, de pe rețelele de socializare, îl întâlnim pe străzi în marile orașe, în ferme și lanuri de cereale, la margine de drum sau în pădure. Dar mai ales, este vedeta numeroaselor și renumitelor documentare de succes despre natura din România, sau cele de promovare turistică a țării. Și așa cum aminteam mai sus, pare că tinde să devină o imagine-simbol a României, făcându-i concurență miticului lup. Ca să nu mai vorbim despre faptul că începem să facem concurență cu această emblemă, tocmai Marelui Urs de la Răsărit. Deocamdată, doar atât despre ursul românesc…

Bibliografie:

Apolzan, Lucia, Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri, practici și simboluri specifice gospodăriei pastoral-agricole din platforma Luncanilor, jud. Hunedoara, în „Sargeția”, nr. XVI-XVII, Deva, 1982-1983.

Brehm, Alfred, Viața animalelor, 1864, în Dansul ursului, de I.D. Sârbu, București, Ed. Cartea Românească, 1988. Daniel, Constantin, Misteriile lui Zalmoxis, ed. a IV-a, București, Ed. Herald, 2021.

Frâncu, Teofil; Candrea, George, Românii din Munții Apuseni (Moții), București, 1888, în Sărbători și obiceiuri românești, de Ion Ghinoiu, București, 2004.

Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, București, Ed. Elion, 2004.

Ghinoiu, Ion, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2018.

Lapteș, Marcel, Anotimpuri magico-religioase, Deva, Ed. Corvin, 2011

Lluis Lluis, Joan, El dia de L’os, în Eu cânt și muntele dansează, de Irene Sola, București, Ed. Humanitas, 2023. Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români. Cârnilegile, vol. I, București, Ed. Saeculum I.O., 2015.

Pastoureau, Michael, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Ed a II-a, revizuită, Chișinău, Ed. Cartier, 2022.

Popa, Cristian Ioan; Toderescu, Petru Alin, Cugirul la 1885. Răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hașdeu, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2023.

Sârbu, Ion Desideriu, Dansul ursului, București, Ed. Cartea Românească, 1988.

Lumea animalelor după Brehm, prelucrată după ed. a II-a a lucrării „Viața animalelor” de Brehm Alfred, de către: Rietchel, Hanke, Lotz, Merkel, Modes, București, Ed. Științifică, 1964, p. 728-729.

Informatori:

Iusco Ileana, 78 de ani, Ribiţa, jud. Hunedoara, 2023

Golda Lucreția, 82 de ani, Crișan, com. Ribița, Jud. Hunedoara, 2012

Trifa Sabina, 87 de ani, com Ribiţa, jud. Hunedoara, 2023

[1] Stadiu în dezvoltarea embrionului la mamifere, în care acesta se prezintă ca o cavitate înconjurată de un număr variabil de celule (DEX).

[2] Lumea animalelor după Brehm, prelucrată după ed. a II-a a lucrării „Viața animalelor” de Brehm, de către: Rietchel, Hanke, Lotz, Merkel, Modes, București, Ed. Științifică, 1964, p. 728-729.

[3] Ibidem.

[4] Alfred Brehm, Viața animalelor, 1864, în Dansul ursului, de I.D. Sârbu, București, Ed. Cartea Românească, 1988, p. 163-164.

[5] I.D. Sârbu, Dansul ursului, București, Ed. Cartea Românească, 1988, p. 161-162.

[6] Ibidem, p. 152.

[7] Ibidem, p. 161.

[8] M. Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Ed. a II-a revizuită, Chișinău, Ed. Cartier, 2022, p. 64.

[9] Ibidem, p. 72.

[10]Joan Lluis Lluis, El dia de L’os, în Eu cânt și muntele dansează, de Irene Sola, București, Ed. Humanitas, 2023, p. 167.

[11] Ibidem, p. 176.

[12] M. Pastoureau, op. cit., p. 76.

[13] I.D. Sârbu, op. cit. p. 162.

[14] C. Daniel, Misteriile lui Zalmoxis, ed. a IV-a, București, Ed. Herald, 2021, p. 344.

[15] Ibidem, p. 347.

[16] Ibidem, p. 345.

[17] Ibidem, p. 344.

[18] Ibidem, p. 348.

[19]I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, Ed. Elion, 2004, p. 94.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p.95.

[23] Informator: Iusco Ileana ( 78 de ani, Ribița, 2023).

[24] Infromator: Trifa Sabina (87 de ani, Ribița, 2023).

[25] S. Fl. Marian, Sărbătorile la români. Cârnilegile, vol. I, București, Ed. Saeculum I.O., 2015, p. 307.

[26] Ibidem.

[27] I. Ghinoiu, op. cit., p. 55.

[28] S. Fl. Marian, op. cit., p. 309.

[29] I. Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2018, p. 265.

[30] C.I. Popa; P.A. Toderescu, Cugirul la 1885. Răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hașdeu, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2023, p. 151.

[31] M. Lapteș, Anotimpuri magico-religioase, Deva, Ed. Corvin, 2011, p. 203-204.

[32] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, Ed. Elion, 2004, p. 96).

[33] T. Frâncu; G. Candrea, Românii din Munții Apuseni (Moții), București, 1888, în Sărbători și obiceiuri românești, de I. Ghinoiu, București, 2004, p. 96.

[34] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2004, p. 96.

[35] M. Lapteș, op. cit., p. 205.

[36] Informator: Golda Lucreția (82 de ani, Crișan, com. Ribița, 2012).

[37] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2004, p. 94.

[38] I. Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, București, 2018, p. 265; M. Lapteș, Anotimpuri magico-religioase, Deva, 2011, p. 205.

[39] M. Lapteș, Anotimpuri magico-religioase, Deva, Ed. Corvin, 2011, p. 276.

[40] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2004, p. 96-97.

[41] Ibidem, p. 96.

[42] C. Daniel, Misteriile lui Zalmoxis,București, Ed. Herald, 2021, p. 346.

[43] L. Apolzan, Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri, practici și simboluri specifice gospodăriei pastoral-agricole din platforma Luncanilor, jud. Hunedoara, în „Sargeția”, nr. XVI-XVII, Deva, 1982-1983, p. 711.

[44] C. Daniel, op. cit., p. 350-351.

[45] L. Apolzan, în „Sargeția”, nr. XVI-XVII, p. 711.

[46] Constantin Daniel, op. cit., p. 346.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem, p. 359.

[49] M. Pastoureau, op. cit., p.72.

[50] Ibidem, p. 73.

[51] Ibidem, p. 61.

[52] Ibidem, p.63.

[53] Ibidem, p. 65.

[54] Ibidem p. 65.

[55] Ibidem, p. 70.

[56] Ibidem, p. 73

[57] Ibidem, 74.