Despre scrierea care-mi prilejuiește acest eseu critic găsesc o mărturisire a autorului: Doi ani au fost marcați de „febra Ovidiu“. Nu știam ce să fac: o monografie, un roman, un studiu literar… Nu eram lămurit. Într-o zi, fiind într-o vacanță într-un sat din Spania, am simțit că începe ceva. Eram așa de îngrozit de ce avea să se întîmple, încît am scris într-o săptămînă, un volum de versuri în românește (…). Eram din ce în ce mai conștient că drumul meu era spre roman. M-am întors din vacanță la Madrid și, prin octombrie 1957, într-o noapte, mi-a venit în minte prima frază a romanului. În limba franceză, nu în română. Am scris prima frază, am continuat și am terminat romanul în șapte luni.[1]

Încep și eu printr-o mărturisire despre depășirea unei triple bariere psihologice prilejuite de această carte.

În primul rînd, Roma cu idealurile și măreția din antichitate mi-a fost indiferentă.

În al doilea rînd și corelat cu ceea ce deja am afirmat, am disprețuit dintodeauna pe reprezentantul Imperiului Roman cel mai cunoscut pentru români: Nerva Traian – un trufaș cuceritor, lacom, desfrînat și, în plus, fără merite, căci a fost ajutat de trădarea unui degenerat pentru a cuceri Sarmizegetusa – care, printr-o impardonabilă greșeală, își are trecut numele în actualul imn național. N-a făcut Daciei decît rău, jefuind-o și uneltind la risipirea locuitorilor ei, iar unii dintre noi, urmașii autohtonilor exterminați și prigoniți illo tempore de acest împărat, continuă să-l glorifice…

În al treilea rînd, Publius Ovidius Naso (născut pe 20 martie, 43 î.Hr., la Sulmo / Sulmona, provincia Aquila a Republicii Romane – decedat circa 17 d.Hr., la Tomis, cu ale sale frivole Amores – Iubiri sau Ars amandi[2]), m-a îngrețoșat și i-am repudiat pentru totdeauna literatura.

Iată de unde am pornit aflînd despre cartea lui Vintilă Horia[3] ce-mi propunea o tematică față de care eram cel puțin indiferent.

Am citit, de aceea, cu mare greutate cartea Dumnezeu S-a născut în exil[4]. Pe lîngă repulsia față de personajul principal care a inspirat prin viața lui pe romancier, exilatul Publius Ovidius Naso, lumea romană decăzută și edificată prin jafuri o consider de plîns, nu de folosit ca subiect de carte. În plus, m-a îndepărtat stilul primelor treizeci de pagini ale cărții. Ori de cîte ori mi-am încordat voința, mă făceau să bat în sprintenă retragere pentru luni și chiar ani fraze grețoase precum: obscuritatea prăvăliei mirosea mai tare decît templul Cibelei (zeitate abjectă, asociată cultului lui Attis, patroana unor împerecheri stranii încununate cu rituri de castrare și sacrificii sîngeroase!) […] urcam cîteva trepte care duceau în cuniculum, care servea și de sufragerie și de bucătărie și, bîjbîind prin întuneric, căutam patul. Gaia dormea, îmi scoteam toga și mă lungeam lîngă ea (p. 12) sau: Corina locuia într-o casă clădită de curînd pe Aventin. I-o cumpărase protectorul său, un anume Favorinus […], cumnatul mamei Corinei, [care] o luase la dînsul și și-o făcuse amantă. […] Mi-a dat întîlnire la ea acasă, în aceeași seară și      ne-am despărțit după trei nopți și două zile petrecute împreună (p. 13) etc. Spurcăciunea desfrînării cu miasmele ei mă invada mereu și închideam degrabă cărțulia azvîrlind-o la întîmplare și uitîn-d-o pentru încă doi-trei ani. Așa au trecut deceniile și, prin vrerea Celor de Sus, am decis abia anul acesta să mă ocup și de această scriere care, se pare, ar fi reprezentativă pentru exilatul român (tradusă în paisprezece limbi, i s-a conferit în 1960 premiul Goncourt).

Momentele decisive pentru continuarea aventurii mele spirituale l-au constituit frazele: Viața e posibilă oriunde poți face focul și unde gîndul se comunică prin cuvinte (p. 19), Unda repercussae radiabat imagine lunae, / Et nitor in tacita nocte diurnus erat (citat dintr-o scrisoare a lui Leandru către  Hero, la p. 21, care-mi evocă nopțile cu lună de la Strîmbeni) și, îndeosebi, descrierea primei călătorii a lui Ovidiu în Geția alături de Dochia: Marea nu era mai departe de o sută de pași. Ne găseam pe o colină, de unde puteam contempla, spre asfințit, o priveliște de o nespusă frumusețe. Nu prea departe, culorile apusului se răsfrîngeau în apele unei alte mări, liniștite, al[5] cărei[6] țărm se zărea în depărtare. Era, de fapt,[7] un lac cu apă dulce, am aflat-o puțin după aceea. Bărci nemișcate, semănate pe întinderea sa, cu pînzele căzute, păreau mici insule; bărci de pescari care n-auziseră niciodată vorbindu-se de mine sau de Augustus [împăratul imperiului – nota mea], păreau să fie acolo de la începutul lumii. În fața colibelor ardeau focuri și în jurul flăcărilor trebăluiau femei. Alte bărci erau culcate pe plajă, spre mare, cu oameni în jur, care-și pregăteau năvoadele (p. 55). Oare nu seamănă izbitor peisajul acesta cu acela unde, „în exil“, urma să propovăduiască Iisus Hristos, Cel Unul Născut, Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, urmat mai întîi de pescari?

Portretul surîzător al unui împămîntenit fericit, Mucaporus, imaginat prin dialogul cu vizitatorul completează tabloul:

– Sînt[8] de fel din Ostia – îi spune el în latinește oaspetelui pe care-l vedea pentru întîia oară. Am plecat de cincisprezece ani. Sînt ceea ce ai noștri ar numi un dezertor. […]

Era un bărbat cam de patruzeci de ani, înalt și spătos, [cu] părul negru încîlcit, barba lungă răsfirată pe pieptul aproape gol, ars de soare și [de] vînt [cu] picioarele la fel.

– De[9] la Tempire, din Grecia, am fugit. Acest pămînt – și-mi arătă depărtările, dincolo de lacul liniștit în care murea asfințitul – e plin de dezertori, însurați cu femei gete și fericiți ca și mine…

– De ce ai fi mai fericit aici decît la Tempire sau la Ostia?

– Pentru că sînt stăpîn pe zilele și [pe] nopțile mele și[10] pentru că nimeni nu mă silește să ucid. Ce mi-aș mai putea dori pe[11] deasupra?

Îmi[12] surîse din nou și-mi turnă să beau. Ciorba era gata. Dochia și femeia lui Mucaporus ne serviră în tăcere. Nu m-am putut opri să-l întreb:

– Adorați și aici zeii noștri?

– Slujesc lui Zamolxe, adevăratul zeu (pp. 55-56).

Adevărat a fost considerat nu numai prin comparație cu zeitățile luate de romani de la greci și rebotezate – capricioase, desfrînate, tiranice și capabile de ticăloșii felurite –, ci mai ales datorită calităților sale de învingător al morții și de învățător înțelept (a stimulat științele și filosofia prin discipolul său Pitagora, a creat medicina și primele coduri de legi, belagine).

(Re)citind mărturisirile acestui „dezertor“ Mucaporus realizăm că viața lui e de invidiat. Cîți oameni din epoca lui Publius Ovidius Naso și, mai mult, din epocile următoare ori chiar din zilele noastre puteau / pot susține că erau / sînt fericiți?

Acestea au fost primele argumente literare suficiente care mi-au captivat atenția, așa încît am putut duce la bun sfîrșit întîrziata mea lectură.

De la pagina 136, un duh creștin începe să lucreze – e drept, stilul condus ingenios are încă destule divagații, bîjbîieli, interogații puerile și hîrtoape filosofico-religioase, psihologic explicabile, spre a proba sinuosul drum posibil spre lumină al personajului inspirat de viața exilatului Publius Ovidius Naso. Nu ne aflăm însă dinaintea unei convertiri adevărate la creștinism. Cel care-l inițiază și-l orientează spre calea descoperirii adevărului este medicul Teodor (numele e simbolic: cel cu dor de Dumnezeu), pe care scriitorul îl inventează pentru a-l face martor la miraculoasa Naștere în peștera din Bethleem.

Îmi îngădui aici o divagație: legendele românești povestesc nu despre o peșteră, ci despre grajdul unui oarecare Crăciun, ins hapsîn, mînios și degrabă schiloditor al nevestei sale milostive care i-a permis Fecioarei Maria să se adăpostească la ei pentru a naște – gestul sanguinar e îngăduit de Sus pentru dezvăluirea ulterioară a vindecării minunate a nevestei căreia i se tăiaseră mîinile, faptă ce-l va cutremura pînă la convertire pe cumplitul bărbat; de aici și puzderia de colinde în care se întrepătrund întîmplări exemplare, unele dintre ele rezultate prin contaminare cu motivul jertfei posibile acceptate de ciobanul mioritic – după opinia mea predecesor folcloric al lui Iisus Hristos, căci poemul Miorița este o Evanghelie versificată[13]. Personajul numit Crăciun se transformă radical fiind absorbit printr-o suprapunere misterioasă unui străvechi erou al panteonului autohton – dăruitorul de ramuri/crăci verzi de vîsc vindecător – ceea ce justifică transferarea numelui său Sfîntului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei și asupra înseși sărbătoririi Sfintei Nașteri a Mîntuitorului Iisus Hristos.

Narațiunea pusă de Vintilă Horia pe seama medicului-căutător Teodor, care-și ratează în cele din urmă arzătoarea dorință de a-I urma lui Hristos ca ucenic, urmează textele scripturistice:

Atunci, în clipa în care drumul începînd să urce, ascunse luminile satului, văzui steaua. Se găsea în dreapta mea, în mijlocul cerului, mai jos parcă decît celelalte și se mișca ușor, lăsînd în urmă un fel de abur de lumină care se dizolva în spațiu ca un fum. Mă oprii ca să o văd mai bine. În aceeași clipă se opri și steaua, vreau să spun că-și întrerupsese alunecarea transversală și porni să coboare. Pe măsură ce cobora putem să discern mai bine conturul colinelor, albite de această lumină, ca și cum o ninsoare ar fi căzut peste ele cu cîteva clipe mai înainte. Doi țărani de pe acolo, sau doi păstori, traversară în acea clipă drumul fără să mă observe, în direcția stelei. I-am urmat la oarecare distanță, fără să dau semn de existența mea. Steaua, sau ce credeam că era o stea, se oprise de-a binelea la douăzeci de pași deasupra unei coline, pe coasta căreia lucea o altă lumină, mult mai palidă. Apropiindu-mă, văzui că această lumină nu era altceva decît intrarea într-una dintre[14] acele peșteri în care păstorii din Palestina țin turmele pe timp rău. Vreo zece oameni se găseau înaintea intrării, îngenunchiați, cu privirile întoarse spre interiorul grotei, plină de bărbați și [de] femei, încremeniți în aceeași atitudine. Unul dintre[15] ei văzîndu-mă și recunoscîndu-mă – era fără îndoială o rudă sau prieten al[16] bolnavului pe care-l îngrijisem în timpul zilei – spuse: „Iată doctorul. Vine prea tîrziu“.

– Ce s-a întîmplat?, am întrebat, speriat de aceste cuvinte.

– S-a născut Mesia, mi s-a răspuns (pp. 135-136).

Ceea ce scriitorul îndrăznește – îmi pare a fi primul român care, inspirat de Duhul Sfînt, o face! – e să-și pună personajul să afirme:

În această clipă Copilul[17] deschise ochii  și mă privi. Pot să jur, ochii Săi știau să vadă și mă privi cu multă recunoștință, pot să jur, ca un om mare, conștient de ceea ce făcea. Pacea care domnea în acest loc îmi pătrunse sufletul. Îngenunchiai plîngînd de bucurie, cu fruntea lipită de pîntecul cald și mișcător al unei vite care rumega privind pe Mesia (p. 136).

Lui Teodor scriitorul îi încredințează înalta misiune literară a mărturisirii adevărului istoric despre nașterea Mîntuitorului.

Scenariul e condus mai departe cu o siguranță capabilă să le dea coșmaruri istoricilor programați de a destructura mituri, la comanda bine plătită a celor interesați de rescrierea istoriei românilor:

Ieșind, am văzut în prag, înfășurat într-o tunică albă, pe preotul dac. Sosise tocmai, căci privirea-i încă mirată și îndoită, căuta o confirmare în ochii mei. […] Văzuse steaua, recunoscuse semnul, căci venirea lui Mesia făcea parte din tradiția cultului său. Noul născut, îmi spuse dînsul, era Fiul lui Dumnezeu și Maria Îl născuse fără legătură trupească […] iar bătrînul care o însoțea, numit Iosif, urmaș al regelui David, era soțul ei, dar numai cu numele, căci[18] așa poruncise Dumnezeu prin vocea unui înger (pp. 136, 137).

Povestirea lui Teodor și scrisoarea trimisă ulterior îl fac pe exilatul păgîn, poet și gînditor Ovidiu să mediteze îndelung la noua religie pe cale să se nască:

Suferința lui Mesia, așa cum am înțeles, va fi temelia acestei împărății despre[19] care vorbeau profeții. Va fi biciuit, mîinile și picioarele Îi vor fi străpunse – de arme, de o lance, de săgeți sau de pitoane –, I se va scuipa în obraji… Așadar, oamenii nu-L vor recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu și va fi condamnat la moarte de un Irod oarecare sau de împuternicitul Cezarului și va muri, dar trupul Său nu Se va supune legilor trupului. Nu Se va descompune și împărăția Sa, după această moarte care nu va fi o moarte ca oricare alta, va cuprinde tot pămîntul. […] Istoria Fiului lui Dumnezeu, trecerea Sa printre oameni, supunerea Sa legilor umane, zbuciumul permanent între legile trupului și divinitate, cuvîntul Său Îi va aduce adepți, dar nu va convinge pe reprezentanții ordinei înscăunate, a imperiului și [a] protectoratelor (p. 148).

Tema exilului capătă în concepția romancierului român ce-a băut el însuși pînă la fund cupa otrăvită a înstrăinării de patrie o conotație neașteptată, extinsă, căci nu se referă doar la situația lui Ovidiu, poetul indezirabil alungat din Roma de împăratul Augustus, ci și la condiția Fiului lui Dumnezeu: Augustus m-a exilat ca să mă facă să sufăr și am suferit. Dar știu acum că Roma, această Romă care era, la începutul suferințelor mele, oglinda tuturor gîndurilor, nu se află la răscrucea tuturor drumurilor de pe acest pămînt, ci altundeva, la capătul unui astfel de drum. Și mai știu că Dumnezeu S-a născut, și El, în exil (p. 154). Exilul e identificat însă diferit: țara unde a fost exilat Ovidiu se găsește […] în centrul lumii. Romanii se îndreaptă de mult către frontierele ei și se pregătesc s-o cucerească. Barbarii, din cealaltă parte, o atacă și ei, de secole, ajung cîteodată să se așeze pe alocuri, dar nu se pot împăca cu climatul moral de aici. Cei care perseverează dispar pînă la urmă, ca apele unui rîu înghițite de nisipuri, cei mai slabi o părăsesc ducîndu-se pe alte meleaguri, mai puțin pașnice, vreau să spun mai puțin îmbibate de credință. Cred că taina pe care aceste ținuturi o ascund în oamenii de pe aici și în armonia peisajului[20], nu poate fi explicată decît prin credință, credință care a modelat totul, ca mîna unui sculptor, suflete și locuri. Zamolxe a fost un simbol trecător, un precursor al Acestui Dumnezeu a Cărui împărăție va fi fără sfîrșit și a Cărui luptă cu oamenii va dura milenii. Cine va putea renunța atît de repede la obiceiurile sale, la prejudecăți, la zeii sîngeroși și ușor de mulțumit, asemănători păcatelor noastre celor[21] mai scumpe, ca să accepte durerile unei noi nașteri, la fel de înspăimîntătoare ca și ideea morții? Or, credincioșii lui Zamolxe sînt singurii între toate neamurile lumii, care nu se tem de moarte. Astfel, ei sînt pregătiți pentru noua naștere și poate vor fi primul popor care se va lăsa să fie modelat de învățătura Mîntuitorului și va primi doctrina Sa, fără ca aceasta să schimbe prea mult lucrurile[22]. Și alții Îi vor primi învățătura, dar transformarea va fi grea și va cere secole. Ca înfățișare aceste popoare se vor schimba repede, dar în fundul inimilor, vor păstra mult timp amintirea vechilor legi (p. 153). O mai clară și mai exactă descriere a spiritualității strămoșilor noștri ca aceasta n-am citit încă. Îmi amintesc că la Mircea Eliade există metafora drumul spre centru, ceea ce mă face să meditez că locul exilului unde S-a născut, de fapt, Dumnezeu, este în centrul lumii, nu la periferia ei.   

Se vehiculează astăzi în anumite publicații patriotice sintagma România profundă; or, frazele lui Vintilă Horia anticipează definitoriu și premonitoriu pentru această denumire nobilă pe trăitorii ei – oamenii simpli și intelectualii creștini actuali, continuatorii reali ai băștinașilor. Din această perspectivă, stranie apare cecitatea conducătorilor care ne-au fost impuși după 1990 (șirul acestora s-ar părea că e interminabil!): ei, ca alogeni (în limbaj popular condiția lor este de venetici[23]), au fost mereu urcați temporar în postura supremă la cerința „marilor puteri“ fiind, de fapt, uzurpatori, nicidecum îndreptățiți a continua calea menită românimii pe care ei doar o întîrzie (ce-i drept, științific programat). Tocmai fundamentul ancestral necesar continuității a fost cu înverșunare și mai este vizat de „stăpînii lumii“; așa se explică experimentul foarte dureros – în numeroase cazuri chiar tragic – aplicat populației care a supraviețuit comunismului pe pămîntul vechii Dacii după 1990, experiment macrosocial unic în lume pe timp de pace căruia i-au căzut victime peste zece milioane de români ce-au ales calea exilului și cel puțin alte trei-patru milioane de rude ale acelora rămase între fruntarii (între acestea copiii sînt cel mai greu loviți: lăsați în grija bunicilor depășiți de evenimente, crescînd fără dragostea părintească indispensabilă unei educații sănătoase, ei vor deveni viitorul rezervor al „oamenilor de nicăieri“ de care e nevoie într-o societate fără popoare[24]). Autoexilul are aparent cauze economice, dar în profunzime s-a vrut această masivă dezțărare spre a transforma anormalitatea în normalitate. Cu termenul filosofic xenofob au fost blamați toți cei care au rostit adevărul acesta pe care și Mihai Eminescu îl viza în articolele sale vehemente, acuzînd clasa superpusă de malonestitate. Urcarea străinului pe soclu (el e civilizat, evoluat, stilat, superdotat etc.) echivalează cu un mit modern pe care-l consider o revanșă a alogenilor față de legea pămîntului ce-a operat de milenii în acest spațiu, făcînd trierile necesare păstrării tradițiilor strămoșești proprii unui popor. Acum, ca biată populație aflată pe jumătate în exil și, în plus, complăcută într-un colaps demografic fără precedent, românimea își așteaptă sfîrșitul. Numai rugăciuni neîncetate spre a lupta contra pruncuciderilor și exodului și o deșteptare masivă a viețuitorilor răspîndiți care-ncotro mai pot atrage bunăvoința lui Dumnezeu.

Raționamentul scriitorului exprimă și fondul teologic al Întrupării Mîntuitorului, țara exilului Său fiindu-i ostilă: Dar atunci, pentru ce nu S-a născut aici [în Dacia]? Răspunsul e ușor de dat: pentru ca destinul Său să se împlinească. Profeții vorbesc despre o suferință și o umilire. Aici nimeni nu L-ar fi făcut să sufere. Întreg poporul, de la rege la păstori, L-ar fi urmat deîndată. Nimeni nu s-ar fi gîndit să-L scuipe în obraz, nici să-I străpungă mîinile și picioarele, iar dacă ar fi cerut de băut, nu I-ar fi dat oțet, ci lapte și miere și trăind, n-ar mai fi putut învia[25] ca să poată suferi și rămîne fidel istoriei Lui viitoare; S-a născut aiurea, acolo unde […] va fi îndurerat, batjocorit și chinuit[26]. Toposul mitic unde ajunge să mediteze  personajul în curs de a întrezări adevărul îl inspiră să exprime realist și succint istoria adevărată – pe care o urăsc și-o ocultează cu disperare mistificînd-o pentru uzul naivilor impostorii de ieri și de astăzi: Secole îndelungate, dacii  își vor continua viața de astăzi. Oamenii civilizați și barbari vor trece peste aceste pămînturi și toți învingătorii vor fi de fapt niște învinși, căci vechea blîndețe a acestor locuri va rodi în sufletele lor; atunci cînd acest pămînt va fi suferit toate umilințele, călcat în picioare de toți războinicii lumii, atunci își va împlini misiunea sa[27] și va împărtăși tuturor celorlalte popoare marele său mesaj. Pămînturile pe care le stăpînesc geții sînt întinse. Aceste întinderi cunosc nădejdea morții și a vieții viitoare, ca și puterea Dumnezeului unic. Trecutul și viitorul dacilor fac un singur tot. Cum să nu vezi acest lucru după ce i-ai cunoscut de aproape? (p. 154). Țara aceasta, Grădina Maicii Domnului, au jinduit-o și-o vor locuită doar de ai lor răstignitorii Fiului lui Dumnezeu – acesta este mobilul abject al fenomenului depopulării masive pe care-l deplîng alăturîndu-mă corului din care fac parte și intelectuali vocali precum dr. Iulian Eugen Stoenescu[28], dar merg un pas mai departe încercînd să intuiesc voia Proniei Cerești în sensul celor afirmate de Vintilă Horia: descendenții traco-geto-dacilor au de împărtășit tuturor popoarelor marele mesaj – Calea, Adevărul și Viața întru Hristos. În timp ce religia lui Zamolxe s-a dovedit istoric o simplă etapă-așteptare conștientă și activă în drumul spiritual către Adevăr, așteptările actualelor religii dimpreună cu ale ateilor și ale globaliștilor oricît de zeloși ar fi rămîn dramatic împietrite în minciună și găunoșenie țanțoșă – atitudine definitorie a potrivnicului. Ideea e reluată dubitativ într-o altă scriere: Noi [românii] sîntem prea puțin cruzi cu vrăjmașii noștri, nu vom reuși niciodată să formăm un imperiu. Noi sîntem chemați să îndeplinim o misiune diferită, cine știe care, și cine știe cînd, într-un viitor îndepărtat, cînd oamenii vor fi mai umani, făcuți pe măsura noastră. Trebuie ca poporul nostru să se păstreze pentru această misiune. Deocamdată, trebuie să știm să așteptăm și să îndurăm. Orice măreție începe prin suferință.[29]  Corelat cu aceasta, despre anomalia războaielor scriitorul-gînditor meditează nuanțat altundeva: Masacrul care are loc între oameni nu e cunoscut, sau foarte rar în cadrul vital al altor speţe. Sau, atunci, dacă într-adevăr nu avem nimic de a face cu animalele şi nici nu intrăm în schemele darwiniste, masacrul, ca şi sinuciderea, cruzimea faţă de alţii ca şi masochismul de orice fel sînt dovezi de omenie, de situare în afara oricărei zoologii. Dar omenie, pe româneşte, are cu totul alt înţeles. Iată de ce am avut întotdeauna dreptul de a nu fi ca alţii. Cele două concepte fundamentale pentru noi, om şi român, se confundă pe un nivel psiho-politic, ca şi etico-politic, la care alte popoare nu au putut nicicînd ajunge.[30] Afirmațile acestea mă obligă la observația că ororile enumerate nu sînt decît efecte ale decăderii celor care le comit din condiția umană (sînt consecințe ale păcatelor omului căzut – cum ne lămuresc teologii), deci ele nu sînt nicidecum definitorii pentru oameni, ci la distanță uriașă de omenie. Termenul acesta ar trebui înscris în patrimoniul universal, alături de dor, ie, doină ș.a. fiindcă e o manifestare firească a unei ancestrale bunătăți altruiste putînd ajunge la jertfelnicie care uimește și astăzi, în plină dezlănțuire de forțe satanice mustind de egoism, pe orice observator onest.

Lecțiile marelui exilat Vintilă Horia le completează strălucit pe acelea ale altui genial romancier, reporter și poet român – preotul Constantin Virgil Gheorghiu, despre a cărui operă capitală, Memorii, tocmai am scris[31] cu nădejdea stimulării gîndirii critice a intelectualității în formare ori a aceleia încă neaservite, ale cărei lucrări sînt îndreptățit așteptate de România profundă spre a se da bun răspuns la Judecata Neamurilor. Paralela e făcută – plăcut surprinzător și adecvat – și de Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze în Postfața ediției pe care am utilizat-o: [Vintilă Horia] va începe să trăiască experiența tragică a atîtor oameni din epoca noastră, ca aceea pe care unul din[tre] compatrioții săi o va evoca în teribila sa Ora douăzeci și cinci, drept urmare a refuzului său de a se întoarce în țara-i supusă de-acum înainte unei alte stăpîniri (p. 193). O deosebire frapantă e între definiția explicită a condiției poetului întîlnită la pr. Constantin Virgil Gheorghiu și cea implicită rezultată din portretul personajului inspirat din biografia lui Publius Ovidiu Naso. Pentru primul poetului îi sînt menite căile strîmte, unde nu este loc pentru însoțitori, asemănătoare potecilor din munții prăpăstioși care nu sînt accesibile decît unui singur om. Trebuie să le urci pe de-a-ntregul singur, fără niciun ajutor dinafară. Drumul crucii lui Hristos era și el un drum singuratic. Calea pe care merg poeții este asemănătoare. Sfințenia și gloria poetică se cîștigă printr-o luptă solitară, corp la corp. (…). Poezia este un dar din înalt. Precum preoția. Am primit acest dar și-l voi folosi cît mai bine. Îl voi înmulți ca lucrătorul din Evanghelie, care, la întoarcerea stăpînului, s-a apropiat de el și i-a adus cei zece talanți spunînd: „Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iară alți cinci talanți am cîștigat cu ei“ (Matei 25, 20)[32]. Un exemplu este Octavian Goga. El a cunoscut închisoarea, lanțurile, surghiunul. La fel ca sfinții martiri. La fel ca Sfîntul Petru și Sfîntul Pavel. N-a fost cruțat de nimic. După victorie, a primit toate onorurile. Era poetul unității naționale și al eliberării. [33] Opus acestuia este Ovidiu, capabil să scrie elogii alcătuite dintr-o mulțime de minciuni versificate la adresa puternicilor zilei, în virtutea a ceea ce credea el c-ar fi poezia, anume mai încăpătoare decît lumea întreagă, sperînd în reabilitare și-n repatriere: Propunerea [lui Honorius] mi s-a părut înțeleaptă […] Am primit deci și m-am pus la treabă. Să vorbești despre Augustus și de[spre] urcarea sa la cer nu era lucru ușor, dar moartea dușmanilor noștri cei mai cruzi transformă încetul cu încetul ura în indiferență și pe aceasta în uitare […] „laudes de Caesare dixi…“ […] că ești, Livia, vestala castelor noastre matroane, tu despre care nu se știe de cine poți fi mai mîndră între fiul și soțul tău […] (p. 125).

Cartea-capodoperă semnată de Vintilă Horia este o mărturie literară despre adevărata patrie a lui Iisus Hristos; este vorba despre o patrie în Duh, ai cărei locuitori ar trebui să formeze adevăratul popor ales pentru a doua venire a Mîntuitorului. De aici, înverșunarea diabolică – economică, politică, ideologică – de a ne șterge de pe fața pămîntului a așa-numitelor „elite globaliste“ actuale.

8 – 15 gerar 2024, Blaasveld, Belgia

[1] Cf. Întoarcerea lui Vintilă Horia,
^[2] Extrag de pe net: Poeme de iubire: Amores – Iubiri (23 î.Hr.–16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzînd 49 elegii. Heroides sau Epistulae Heroidum – Eroine sau Scrisori ale unor eroine (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc. Ars amandi – Arta iubirii (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei. Remedia amoris – Remediile iubirii, replică ironică la Ars Amandi, în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei. De medicamine faciei femineae – Îngrijirea feței feminine, cu diferite mijloace cosmetice. În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cîntă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum (cîntărețul glumeț al dragostei ușoare), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicînd o distanțare față de propriile sentimente.
[3] Vintilă Caftangioglu cu pseudonimul Horia (n. 18/31 decembrie 1915, Segarcea, Dolj, România – d. 4 aprilie 1992, Collado Villalba^⁠, Madrid, Spania) a fost diplomat, eseist, filosof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, care a scris în special în limbile română și franceză, cunoscînd consacrarea internațională după exil. A trăit ca diplomat la Viena, apoi împreună cu soția Olguța (n. Teohari), a cunoscut „ospitalitatea“ dintr-un lagăr german. La sfîrșitul războiului, cei doi soți pleacă în Italia, unde îl cunosc pe Giovanni Papini, dar situația economică grea a Italiei postbelice îl determină să plece mai departe în primăvara lui 1948 în Argentina, la Buenos Aires, pînă în martie 1953, cînd se întoarce în Europa, anume în Spania, unde are o activitate literară susținută și se face cunoscut. În 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la 25 ani muncă silnică, pentru crime de război, în baza legii 312/1945, art 2: [indivizi care] „s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român“. Completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia era format din președintele Alexandru Voitinovici; doi membri, „judecători ai poporului“, doi învățători, un muncitor CFR, un comerciant, un fost consilier la Camera de Muncă, un „judecător delegat“, un grefier, un acuzator public și un singur magistrat. Fiica scriitorului, Cristina Horia, a inițiat o acțiune judiciară în vedera abolirii acestei sentințe emise de un tribunal politic de tip sovietic. Vintilă Horia a trecut la cele veșnice în 1992. În noiembrie 1960, romanului Dieu est né en exil îi este atribuit Premiul Goncourt. Autorul, stabilit la Paris (între 1960-1964), respinge oferta ambasadei române de a intra în rolul de reprezentant al scriitorimii României comuniste. Guvernul român, cu sprijinul comuniștilor francezi, începe o campanie de denigrare a scriitorului, atribuindu-i – printr-un dosar falsificat – un trecut de legionar. Sub presiunea acestei campanii, Vintilă Horia refuză premiul Goncourt. Dar, conform regulamentului, Premiul Goncourt nu poate fi anulat. El rǎmîne atribuit, dar nedecernat. Romanul a fost distins în 1961 la Milano cu o medalie de aur (Medalla de Oro de „Il Conciliatore“ – a se vedea Vintilă Horia, El despertar de la sombra, Madrid, Editora Nacional, 1967. Alte premii: „Bravo para los hombres que unem en la verdad“, Madrid (1972) și Premiul Dante Aligheri, Florența (1981). Vintilă Horia se întoarce în Spania în 1964, unde continuă să scrie în spaniolă și în franceză. Jurnalista de televiziune Marilena Rotaru realizează documentare despre Vintilă Horia în seria Memoria exilului românesc (1991–1996) și în Întoarcerea lui Vintilă Horia (2002). Centenarul nașterii lui Vintilă Horia a fost sărbătorit în decembrie 2015 prin colocvii la Madrid, Craiova, Alba Iulia, Deva și prin lansări de carte la Segarcea, locul natal al scriitorului. Consiliului Local al orașului Segarcea (județul Dolj), prin Hotărârea nr. 60 din 27 noiembrie 2015, i-a atribuit titlul de cetățean de onoare – post mortem. La cererea antiromânească a Institutului Elie Wiesel, i s-a retras însă titlul la 10 februarie 2016. Opera: romanele Acolo și stelele ard, Editura Gorjan, București, 1942; Dieu est né en exil, Fayard, Paris, 1960; Le Chevalier de la Résignation, Fayard, Paris, 1961; Les Impossibles, Fayard, Paris, 1962; La septième lettre, Le roman de Platon, Plon, Paris, 1964; Une femme pour l’Apocalypse, Julliard, Paris, 1968; El hombre de las nieblas, Plaza y Janés, Barcelona, 1970; El viaje a San Marcos, Magisterio Español, Madrid, 1972; Marta o la segunda guerra, Plaza y Janés, Barcelona, 1982; Persécutez Boèce, L’Age d’Homme, Lausanne, 1987; Un sepulcro en el cielo, Planeta, Barcelona, 1987; Les clefs du crépuscule, L’Age d’Homme, Lausanne, 1988; Mai sus de miazănoapte, Cartea Românească, București, 1992. Nuvelele: El despertar de la sombra, Editora Nacional, Madrid, 1967; Informe último sobre el Reino H, Plaza y Janés, Barcelona, 1981; Moartea morții mele, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999; El fin del exilio, Cuentos de juventud, Criterio Libros, Madrid, 2002. Jurnalele: Journal d’un paysan du Danube, Table Ronde, Paris, 1966; Scrisori din exil, vol. I și II, corespondența dintre Vintilă Horia și fratele său Alexandre Castaing (1972-1992), 2011; Jurnalul unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015. Eseurile: Presencia del mito, Escelicer, Madrid, 1956; Poesía y libertad, Madrid, Ateneo, 1959; Giovanni Papini, Wesmael-Charlier, Paris, 1963; Mai bine mort decît comunist, Phoenix, București, 1990; Juan Dacio, Diccionario de los Papas. Prefacio de Vintila Horia. Editorial Destino, Barcelona 1963 (Juan Dacio este pseudonimul lui Vintilă Horia. În traducere românească Dicționarul Papilor, Editura Saeculum I.O., 1999 etc. Poezia: Procesiuni, Ed. Pavel Suru, București, 1936; Cetatea cu duhuri, Ed. Pavel Suru, București, 1939; Cartea omului singur, Ed. Pavel Suru, București, 1941; A murit un Sfînt, Valle Hermoso (Argentina), 1952; Jurnal de copilărie, Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1958; Viitor petrecut, Salamanca, 1976 etc.

[4] Am utilizat o traducere din limba franceză a fratelui său Alexandre Castaing, revizuită de autor, dar tipărită mizerabil de Editura Europa din Craiova în 1990.

[5] În text, greșit, e tipărit „a“!

[6] În text, din nou greșit, e tipărit „cărui“!

[7] Perechea de virgule am pus-o eu!

[8] Traducătorul supervizat de autor și tehnoredactorul au optat pentru forma incorectă filologic „sunt“.

[9] Textul se prezintă aici, nejustificat, redat în ghilimele franțuzești.

[10] Am eliminat punctul dinainte de conjuncție fiindcă nu se justifică sintactic, continuînd fraza cu literă mică.

[11] Aici este o greșeală tehnoredacțională: e tipărită prepoziția „de“ în locul lui „pe“.

[12] Încă o eroare tehnoredacțională pe care am îndreptat-o aici: lipsa alineatului (care se impune pentru că vorbirea directă încetează).

[13] Sergiu Ciocârlan dezvoltă subiectul creației populare într-o carte recentă: Cultura română [mai precis folclorul – nota mea – M. F.] reia această pildă a Mîntuitorului într-o ipostază pastorală. Păstorul cel bun va fi ucis [doar în cîteva dintre cele peste o mie de variante ale poemului mioritic – subliniez. Însă varianta Alecsandri – stilizată (coreasă) genial de culegător, cea mai bine cunoscută, întrucît e popularizată și-n Școală prin manuale – prezintă o moarte posibilă „de-o fi să mor“ – M. F.]. El își cunoaște destinul [e de fapt vorba despre scopul / menirea încredințată de Sus – M. F.] și are pacea inimii. Nu cîrtește, nu se-ascunde, nu croiește planuri de răzbunare. Așadar, supraviețuirea și resentimentul ies din calcul. Păstorul cel bun tinde spre sensul înalt al viețuirii sale. Nu e aici nici pasivitate, nici lașitate, ci doar un destin [i.e. menire / sarcină – M. F.] asumat[ă]. El este un sihastru ce-și trăiește viața pe plai românesc, un însingurat care, pretutindeni, poartă cu sine plaiul și destinul legat de acesta – jertfa. (V. Renaștera familiei și a neamului românesc în învățătura Părintelui Arsenie Boca, Sfîntul Munte Athos, Chilia Sfîntului Ipatie, 2023, p. 236).

[14] În text: „din“.

[15] Idem.

[16] În text, greșit: „a“.

[17] Referindu-se clar la Iisus Hristos, am grafiat cu majuscule tot ceea ce-L desemnează în text.

[18] Am eliminat punctul, pentru o mai clară relație a cauzalei cu regenta ei.

[19] În text, greșit: „de“.

[20] În text, învechit: „peisagiului“.

[21] În text, greșit: „cele“.

[22] Am îndreptat traducerea suprimînd tautologia: „acest lucru să schimbe prea mult lucrurile“.

[23] Condiția de venetic este și astăzi taxată în mediul rural prin neîncredere și îndelungată testare. În trecut, veneticilor nu li se permiteau cumpărarea / construirea de terenuri și imobile în vatra satelor, ci doar la marginea lor. Abia la a doua sau chiar la a treia generație, neamul pripășit în zonă era acceptat definitiv, cu drepturi depline. Funcționau în aceste situații legile nescrise ale pămîntului transmise din tată-n fiu și din mamă-n fiică; legile în cauză au constituit liantul social sănătos pe care astăzi îl descoperim parțial în România profundă. Satele nu erau închise. Regula era însă ca femeia să fie adusă-n sat spre împămîntenire, la casa bărbatului. În cazul căsătoriilor în care bărbatul venea în satul nevestei, era șfichiuit cu epitetul „măritat“, deci decăzut din statutul privilegiat, implicit din normalitate. Desigur, mentalitățile se explicau prin faptul că matriarhatul cedase de milenii locul patriarhatului.

[24] Ideologic, se tinde către ștergerea diferențelor etnice, căutîndu-se cu dinadinsul amestecul raselor.

[25] În text, greșit „reînvia“, iar după verb e pus anapoda punct!

[26] Textul include aici enunțul absurd „va fi imediat transformat în durere“!?

[27] Am eliminat de aici o eroare tehnoredacțională, textul continuînd cu „și“ urmat de substantivul cu majusculă Pămînturile! În realitate, rîndul care continuă ideea l-am descoperit tipărit cinci rînduri mai jos!

[28] V. https://www.youtube.com/watch?v=Jjw-UHynhLw ori https://www.facebook.com/Diaspora-Cultur%C4%83-Politic%C4%83-%C8%99i-Economie-102602461512417/videos/dr-iulian-eugen-stoenescu-o-clas%C4%83-politic%C4%83-catastrofal%C4%83-%C8%99i-au-b%C4%83tut-joc-de-noi-%C8%99/218713179579228/ etc.

[29]Vintilă Horia, Cavalerul resemnării, cf. https://bit.ly/3nkYGt3

[30] Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, cf.

[31] V. https://limbaromana.org/revista/constantin-virgil-gheorghiu-memorii/

[32] Constantin Virgil Gheorghiu, Memorii – martorul orei 25, București, Editura Sophia, 2017, pp. 282; 283-284, traducere din limba franceză de Gheorghiță Ciocioi a volumului Mémoires, Le temoin de la vingt-cinquème heure, Paris, Librarie Plon, 1986.

[33] Idem, p. 288.