FOLCLORUL ASTĂZI

În mediul școlar am fost obligați de vechile și eternele programe să înghesuim folclorul românesc în cîteva ore din gimnaziu (maximum patru pe cîte un an de studiu, deci cam șaisprezece ore în ciclul V-VIII și două-trei ore la nivel liceal, profil real, mai exact doar în clasa a XI-a). Altele ar fi, chipurile, prioritățile educativ-formative ale copiilor și ale adolescenților români. S-a și inventat un cuvînt magic în mass-media vehiculat abundent (și pe alocuri strident!): „multiculturalism“.

Urmărind deunăzi, de pildă, un filmuleț de promovare a turismului în Delta Dunării, am observat cu uimire preferința cameramanului și a echipei din spatele său, în frunte cu realizatoarea, desigur, pentru oricare dintre dansurile din zonă, mai puțin ale românilor! Grecii, lipovenii, haholii (ucrainienii), tătarii, turcii – toți au avut de exprimat în porturile lor tradiționale relația vie cu trecutul… Ospitalitatea de pomină a autohtonilor este ilustrată exemplar în acest caz – de acord; dar unde ni-s, totuși, românii?! Ce-a fost în capul realizatoarei al cărei nume nu-l reproduc pentru a nu-i face o reclamă nemeritată? Modestie?… Politețe?… Snobism?… Ignoranță?… Ori toate la un loc și altele pe deasupra?…

Dimpotrivă, urmărind cu atenție și în mai multe rînduri imaginile alb-negru realizate de un maestru etnofotograf din Alba – este vorba despre cele reunite în expoziția „Timp străvechi“ datorate lui Vasile Sârb –, o profundă recunoștință însoțită de cîte un gînd bun către oamenii vii care au prilejuit asemenea bijuterii și o lacrimă fierbinte pe furiș camuflată îmi dau ghes de a mărturisi o veche preocupare.

Eram un întîrziat student la filologie pe cînd orășeanul din mine s-a răzvrătit asupra condiției sale de ins în colivie. Hotărîtor a fost îndemnul neuitatului meu profesor diriginte Enache Nedela, un fiu destoinic al Mehadiei, care mă invita, an de an, să poposesc cîta vreme (i.e. o țîră, cît de puțin), în vacanțe, pe la Cropolea natală – așa botezase familia sa micul domeniu adăpostit, ca-ntr-o căldare largă, aproape de un izvor fenomenal coborînd-susurînd dintre pietrele unui delușor împădurit. Apa captată cu grijă și ingeniozitate făcea minuni. Pe lîngă banala ei misiune agricolă specifică oricărui gospodar al locului, apa aceea limpede, aducînd cu ea de departe energii benefice, deîndată ce-ți răcorea, dimineața, fața, brațele, întreg trupul moleșit de somnul profund al locurilor (cu totul altfel decît cel în care cădeai, noapte de noapte, ca biet bucureștean, în camera ta de la bloc!), alunga toate spaimele examenelor viitoare, estompa toate grijile viitorului nesigur ale unui tînăr visător dezmeticit asupra originilor străvechi ale autohtonilor, fără seamăn în Europa, dar redate voit lacunar „d.p.d.v. științific“… Nici stagiul militar care urma să vină, nici alte diverse experiențe similare nu aveau să echivaleze efectele întremătoare ale acelor matinale binecuvîntări cristaline… După amiezele, în vale, la vreo două sute de metri, printre livezi-verzi și ierburi amețitor înmiresmate, mă aștepta învolburată, cu povești și legende, Cerna…

Ceva asemănător, dar acum combinat cu o duioșie adînc-admirativă, mi-a tulburat ființa privind costumele și mîinile crăpate ale țărăncilor care frămîntă aluatul, coc, gătesc, năvădesc, torc, țes ori cos… Sînt de neuitat privirile calme, concentrate ale bărbaților care, cu mîini la fel de dibace ca ale femeilor-mame-surori-soții-bunici, sculptează, dau rotunjimi lutului, cioplesc, dăltuiesc, încrustează, înfloresc-ornamenează, tălpuiesc, ciocănesc, șlefuiesc, bat pe nicovală, potcovesc, dichisesc, potrivesc-îmbină spițele în vreo obadă ori împletesc coșuri de nuiele/răchită… Cîte unii țărani sînt surprinși horind, desigur pe fundalul ritmat-șuierat din fluierașe „de fag / de os / de soc“…

Chipurile acestor femei și bărbați emană o pace tulburătoare, pe care – e adevărat – o descoperi mai greu, fiindcă, furat de aparențe, îți imaginezi contextul oarecum regizat al executării fotografiilor cu pricina. Te descumpănesc, mai ales, straiele mereu sărbătorești, de mers la Biserică ori pe la petreceri, cam nepotrivite cu munca zilnică, intrată în sînge din moși strămoși…

De asemenea, rămîi pe gînduri observînd că majoritatea acestor oameni sînt demultișor trecuți de vîrsta a doua…

Ici-colo te întîmpină cîte o fată hohotind, probabil cu gîndul la măritișul iminent, ori cîte un băietan cu zîmbet subțire și privirile piezișe numai bun de drăgostit; aceste excepții mai ogoiesc aleanul celui care constată, ca mine, de peste două decenii, depopularea programată diabolic a satelor românești…

Să mă întorc mai bine la elanurile mele tinerești, despre care, inspirat de aceste extraordinare fotografii, începusem a depăna cîteva fraze.

Sub influența bunului meu dascăl bănățean, Enache Nedela (cu numele de alint Ache, pe care doamna Valentina, soția lui, adeseori fie îl abrevia, fie îl diminutiva suplimentar Acu, Aculeț – dovezi simple, cotidiene, dar emoționante de dragoste conjugală ), am cercetat istoria străveche a meleagurilor mergînd pe urmele lui Iovan Iorgovan / braț de buzdugan, am sorbit cu nesaț cartea de căpătîi a lui Nicolae Densusianu Dacia preistorică (de găsit prin anii 1980-1989 doar de împrumutat la sală, la marile biblioteci – eu am apelat la cea a Academiei), am ascultat pe ultimii rapsozi autentici (necontaminați manelistic!)…

Rezultatul cercetărilor minuțioase ulterioare (Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu, Ovidiu Bîrlea, Adrian Fochi, Ion Ghinoiu, Ivan Evseev etc.) l-am pus temelie unui demers hermeneutic îmbogățit cu un capitol adunînd patruzeci și trei de variante baladești avîndu-l ca erou pe Iovan Iorgovan. Așa s-a ivit volumul Iorgovan – mit, legendă, baladă, semnat de Enache Nedela și Mihai Floarea, tipărit la Casa editorială „Cuget, Simțire și Credință“ în 1995…

Folclorul românesc era socotit pe locul al doilea în lume ca număr de subiecte epice în epoca investigațiilor mele, dominată de ideologia proletcultistă și decisiv deformată de istoria mistificatoare bolșevică. Mărturisesc a nu fi reluat cercetările din domeniu spre actualizare pînă la data scrierii acestor fraze; dar bogăția sincretică evidențiată de fotografiile recente de la care mi-am început aceste considerații, frumusețea, originalitatea, eleganța și deplina armonie cromatic-emoțională evidente în alte contexte variate mă determină să afirm că România deține actualmente dacă nu chiar locul dintîi, cu siguranță unul fruntaș în lume. Este grăitor că, pentru oamenii informați, între care se regăsesc și turiștii străini, muzeele emblematice bucureștene și ca urmare cele mai des vizitate au fost și rămîn cel al Țăranului Român (de unde, probabil, și atacurile abjecte săvîrșite recent asupra acestui topos reprezentativ, mai precis asupra  celei mai renumite săli de manifestări artistice și științifice din capitală purtînd numele lui Horia Bernea![1]) și cel Național al Satului, care a găzduit, în sala „Gheorghe Focșa“ și o minunată expoziție a Elenei Murariu intitulată „Fiul risipitor. Cântările triodului“[2]. Alte așezăminte similare din țară sînt Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj și Complexul Naţional Muzeal ASTRA din Dumbrava Sibiului. Pentru rarii inițiați (între care ar fi de menționat Prințul Charles de Wales, care și-a cumpărat o locuință în Viscri[3]), viața tradițională, unicitatea folclorului românesc îmbinată cu frumusețea plaiurilor binecuvîntate de Dumnezeu constituie valori fără de preț. Încet, încet, aceste adevăruri pe care, din păcate, mulți români le ignoră (unii frustrați chiar le disprețuiesc!), dezrădăcinîndu-se voios și căutîndu-și rosturile aiurea, răzbat la nivel oficial; de pildă includerea pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO a călușului (din 25 brumar 2005), a doinei (din 2 brumărel 2009) și a ceramicii de Horezu (din 3 undrea 2012). E o întîrziere regretabilă ca efect al șirului de erori politice din perioada 1940-2006 ale liderilor occidentali față de românitate ce va trebui curmat prin alte recunoașteri de acest fel. Ia (căreia deja i s-a consacrat o Zi Universală din 2013, anume data 24 cireșar, de Sînziene), mărțișorul, cuvîntul dor, creațiile Miorița, Meșterul Manole și Iovan Iorgovan, colindele (capra, sorcova, ursul etc.), vicleimul, unele preparate alimentare și băuturi tradiționale își așteaptă rîndul.

Nu depind însă numai de străini aceste reașezări spirituale, ci primordial țin de schimbarea mentalităților românilor înșiși; folcloriștii, intelectualii, ori oamenii simpli, la unison, s-ar cuveni, venindu-și în fire, să-și (re)descopere valorile autentice, specificitatea; apoi, cu o stimă de sine ridicată cel puțin la nivelul europenilor, să se angajeze în insistentele demersuri culturale necesare. Respectul veritabil dintre cetățenii lumii contemporane e imposibil cînd nu este reciproc (ce actuală e morala fabulistului care se referea la „egalitate, dar nu pentru căței“!).

Spre a-mi încheia mica pledoarie și a o rotunji structural, afirm că o cale importantă în această strădanie este școala, prin învățămîntul de masă ori particular. Fără a le deschide larg ochii copiilor și tinerilor asupra valorilor naționale – folclorul, literatura, istoria recentă[4] –,  tot bălmăjind despre „multiculturalisme“ și felurite „integrări“ / „implementări“, ca idioate „forme fără fond“ (post)moderniste, sub umbrela de import a „corectitudinii politice“, ne vom abate de la menirea noastră ca neam distinct, coborîtor din cei mai vechi locuitori ai continentului.

București, 21 cireșar 2018

[1] V. http://www.descopera.ro/dnews/17274024-muzeul-taranului-roman-refuza-proiectia-unui-film-cu-lesbiene-motivul-enuntat-de-oficialii-muzeului

[2] Un articol dedicat acestui eveniment se poate citi în nr. 11 al revistei „Noul euxin“ / 2018.

[3] Cf. https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/printul-charles-intampinat-cu-produse-traditionale-la-viscri-ce-le-a-promis-producatorilor-romani.html

[4] Încă se ignoră memorialistica de după 1990, de exemplu, în schimb supralicitîndu-se de unele cercuri interesate erorile politice ale unor extremiști minoritari.