Moto: „Limba românească e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur pe cînd ea pare a nu fi dat nimănui nimic. Dar metalul aur ea l-a tipărit în tipariul ei propriu și e azi al ei pentru că tot poartă efigia ei neschimbată, neschimbabilă chiar. A o dezbrăca de avere, pe care economică și chibzuită le-a adunat în mii de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerșitoare“ (Mihai Eminescu, Ms. 2257).
„Nu noi sîntem stăpînii limbei, ci limba e stăpîna noastră“ (Mihai Eminescu, Ms. 2275B).
Deși m-am ferit în cele scrise de-a lungul timpului de alcătuirea unor fraze encomiastice la adresa contemporanilor cu gîndul la proverbul pe care l-am rostit cel mai des de la catedră spre luare-aminte „ce ție nu-ți place altuia nu-i face“, iată că mă găsesc în situația de a începe articolul de față subscriind fără rețineri la aprecierea editorului și prefațatorului volumului Limba română. Nașterea și falsurile istorice. Taina formării cuvintelor. Recuperarea originilor reale[1] drept CARTEA MARE A LIMBII ROMÂNE – un adevărat manifest insurecțional – monumentală lucrare cuprinzînd 30 de capitole în care Lucian G. Costi utilizează lingvistica, istoria, […] algebra, statistica matematică, fizica, chimia, arhitectura și […] filosofia alcătuind un eșafodaj teoretic complex și bine consolidat (cf. Dumitru Ioncică, Prefața editorului, p. 31).
Din perspectiva pluridisciplinarității frizînd erudiția, pledoariile minuțios documentate ale patriotului revoltat ce trăiește în America sînt veritabile lecții de lingvistică meritînd din plin popularizarea, așa cum am simțit pedagogic nevoia de a o face printr-o serie de articole publicate în „Noul euxin“ intitulate Limba ca o taină.[2]
Ca profesor de limba română, citind cu maximă atenție veritabilul tratat lingvistic datorat lui Lucian G. Costi, nu i-am aflat niciun cusur științific major și trec zîmbind cu deplină înțelegere peste particularitățile stilistice – îndeosebi peste ironiile cu iz avocățesc presărate la tot pasul la adresa lingviștilor îndoctrinați care au elaborat puzderia de dicționare explicative apărute pînă în 2008 – an de răscruce în lingvistica autohtonă, întrucît la București a fost tipărit și lansat atunci fundamentalul instrument de lucru alcătuit de Mihai Vinereanu Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică. Acesta răspundea așteptărilor tuturor celor însetați a se apropia de adevăr cît este omenește posibil; personal, formulasem argumente în capitolul intitulat polemic Altcumva despre originea românilor din cartea publicată în 2005 (textul l-am reluat programatic în primul număr al „Revistei de lingvistică și cultură românească“[3]). Curioasă mi s-a părut nu numai rezerva cercetătorilor și mai ales a academicienilor, ci și a așa-numiților specialiști în comunicare, în general a profesorilor, care au părut că ignoră intenționat meritoria lucrare a lingvistului Mihai Vinereanu – cu excepția lui Ion Coja, participant la lansarea din sala de festivități a Colegiului Național „Spiru Haret“ din 28 brumar 2008 – preferînd, probabil, înregimentați cuminte, un eventual semnal oficial din partea superiorilor ierarhic spre a nu-și periclita cumva pozițiile socio-profesionale.
Era de așteptat ca o tăcere adîncă să se aștearnă din partea acelorași (prudenți?) intelectuali și față de cartea care face obiectul acestor rînduri[4].
Valoroasa și ampla lucrare mi-a reținut atenția în primul rînd ca bine documentată continuare a strădaniilor unui pionier al noii lingvistici – savantul Gabriel Gheorghe, căruia i-am adus un omagiu la trecerea în veșnicie[5]. În al doilea rînd, avînd vechi și întemeiate filologic motive de nemulțumire față de neștiințifica metodă de etimologie sursologică evidentă în dicționarele explicative în uz, mi-au plăcut soluțiile propuse pentru originea cuvintelor din vocabularul fundamental întemeiate pe principiile enunțate și de alți cercetători precum Lucian Iosif Cueșdean și Petre Morar. În al treilea rînd, am apreciat concordanța rezultatelor cercetărilor și concluziilor lingvistice înfățișate cu descoperirile arheologice revoluționare din ultimii cincizeci de ani de pe teritoriul carpato-danubian locuit continuu din vremuri imemoriale, pe care neștiințific lingvistica oficială le ignoră.
Metodologia ingenioasă a lui Lucian G. Costi pornește de la coduri (formațiuni de foneme simple bazate în general pe consoane care determină sfere conceptuale largi [dar] există și cîteva coduri vocalice – p. 836) care creează particulele fundamentale de construcție (pfc) alcătuitoare ale unor rețele liniare ce se intersectează unele cu altele ori de cîte ori un cod primește prin alipire una sau mai multe particule din alte mulțimi pornite din coduri diferite (p. 839). Aceste pfc stau la baza derivării, aglutinării, modificărilor vocalice și consonantice din vocabularul românesc. La paginile 837-843 ale lucrării cititorii pot consulta spre lămurire REȚEAUA LINIARĂ CONSTRUITĂ DE LA CODUL M*N, AVÎND REPREZENTANT PRINCIPAL PARTICULA FUNDAMENTALĂ DE CONSTUCȚIE MAN și pot studia patru ilustrații (fig. 16-19). Pfc-urile nu coincid silabelor fiind asemănătoare cărămizilor necesare unei construcții și comunicarea prin intermediul lor se realizează prin combinări variate: juxtapuneri simple, juxtapuneri cu / fără sincopare etc. Rezultatele echivalează cu propoziții prescurtate compuse din subiect logic, predicat și complement, după modelul: di-min-e-ața. Unele pfc-uri pot avea atît valoare pozitivă, cît și valoare negativă (+/–), așa cum este cazul lui min, din lu-min-a și non lu-min-a (adică întunericul). Înțelesul cuvîntului di-min-e-ața este: di e ața între min lumina și min întunericul (cf. p. 844). Același cod m*n cu rol sintactic de complement devenit mne dobîndește mai multe valori cînd se combină cu alte pfc-uri dînd o rețea verticală intersectată cu una orizontală. Construcția tip propoziție poate deveni DU (=face) MNE (=lumina, întunericul, omul, înțelepciunea și soarta) Z-EU (z sînt eu), sau prin inversarea sintactică subiect + predicat + complement ZEU-l (DU=) FACE (MNE=) LUMINA, ÎNTUNERICUL, OMUL, ÎNȚELEPCIUNEA ȘI SOARTA, care se înțelege ca o rugăciune tip crez: Zeul Care face pe om, lumina, întunericul, înțelepciunea și dispune de soarta, de menirea creației Sale (cf. p. 845). Apare aplicat aici principiul condensării maxime prin construcții metaforice și aglomerarea de axe verticale intersectînd altele orizontale în interiorul unui cuvînt (cf. idem), ceea ce duce la alcătuirea unor texte care în alte limbi devin cu cel puțin 10% mai întinse.
Munca laborioasă a cercetătorului mă strădui s-o rezum aici spre a îndemna / intriga cititorii să caute cartea dezvăluitoare a tainelor celei mai vechi limbi create și încă vorbite în Europa. Astăzi denumim această limbă română, dar ea a purtat de-a lungul mileniilor, după cum au consemnat istoricii, lingviștii, geografii denumiri precum pelasgă (cf. Nicolae Densușianu), traco-geto-dacă (cf. Petru Demetru Popescu), ariană (cf. G. D. Iscru), ancestrală (cf. Petre Morar), latină priscă (cf. Aurelia Bălan Mihailovici), străromână / protoromână (cf. Dan Horia Mazilu), „latină vulgară (rustică) / barbară“ ori „indo-europeană comună“ (cf. Gabriel Gheorghe), protoindo-europeană (cf. Mihai Vinereanu), prim grai european (cf. Lucian Iosif Cueșdean) ș.a. Mihai Eminescu o numea traco-ilirică socotind-o limbă străstrăveche dispărută azi[6]. Personal, cînd am scris despre această realitate cultural-istorică definitorie etnic am folosit sintagmele limba pămîntului, limba țărănească sau limba pămîntenilor / băștinașilor / țăranilor / strămoșilor. Aș fi fost înclinat să localizez denumirea prin sintagma limba arhaică danubiano-carpatică, dacă nu aș fi realizat că spațiul locuit neîntrerupt pe care Marija Gimbutas îl numea metaforic leagănul Europei era întins de la est la vest între Nipru și Tisa, iar din nord de la curbura Carpaților, incluzîndu-i, cu Dunărea pînă la vărsarea în Marea Neagră, cu Balcanii, ajungînd în sud pînă la Adriatica. În istoria lor, grecii migratori din zonele septentrionale mînați ca atîția alții de jindul după soarele sudic au recunoscut că au aflat ca băștinași pe teritoriul rîvnit și ocupat pînă la urmă de ei pe pelasgi; de la aceștia au „împrumutat“ elementele de civilizație care-i va face apoi vestiți. Vastul teritoriu de peste 1.200.000 km2 al localnicilor sedentari a fost denumit de-a lungul istoriei Tracia, Geția, Sciția, Dacia, Imperiul Roman de Răsărit, Bizanț și în fine – ceea ce a mai rămas astăzi din el – România, corespunzător localnicii fiindu-i pelasgii, tracii, geții, dacii, vlahii / volohii / valahii, rumînii / românii. Oricum am denumi-o, limba a dăinuit evoluînd unitar din voia lui Dumnezeu, iar demersul meritoriu al lui Lucian G. Costi probează strălucit în cadrul noii școli de lingvistică românească (NȘLR) adevăruri esențiale dintre care enumăr intervenind formal-rezumativ:
-construirea primelor coduri sonore s-a ivit prin imitarea sunetelor naturale; cele mai vechi cuvinte au origine onomatopeică; Lucian Iosif Cueșdean notează 265 de onomatopee care prin compunere nasc peste 2000 de cuvinte; varietatea și bogăția compuselor acestora denotă capacitatea de abstractizare și imaginația poetică a creatorilor limbii noastre neîntîlnite în restul limbilor europene;
-codurile elaborate, derivate au generat sfere semantice gravitînd în jurul conceptului inițial (ru, ro pentru rîu și de aici ru-de, rumân, român pentru locuitorii de lîngă rîu; ra, re, ro pentru soare generînd ra-za, re-ge, ro-ata, ho-ra, ro-șu, ră-sărit; Ni-(i)st-ru care semnifică stenografic: apa Ni ista [ist] e rîu [ru] etc.);
-gradele de rudenie apropiate sînt denumite mnemotehnic prin reduplicare: tata, mama, nene, lele, nana, baba, bebe, țața, gaga la fel ca unele acte fiziologice papa, caca, pipi; nicio altă limbă nu cunoaște acest procedeu;
-rădăcini proprii cu mare productivitate cum nu se află în alte limbi antice ori moderne;
-peste nouă sute de cuvinte monosilabice din vocabularul principal; faptul denotă preocuparea organică internă pentru facilitarea comunicării și a memorizării;
– cuvinte românești se găsesc în toate limbile scrise ale antichității: sanscrita, persana, elina, latina, hitita etc.;
-civilizația străveche europeană (Cucuteni, Hamangia, Criș, Vincea, Boian, Vădastra etc.) precede cu cîteva milenii pe cea sumeriană; comparativ cu vechimea de 7.500 ani a cuvintelor noastre, cuvintele latinei vorbite la Roma s-au ivit după 753 î. Hr. (de exemplu latinescul ingurgitare trebuia să plece de la o rădăcină, gur- pe care latina n-o are, însă limba originară da: gur-ă; la fel negligere a cărui rădăcină glige e venită din grija ș.a.m.d.); Ro-ma e un toponimic compus din morfeme preluate din limba strămoșilor traco-geto-daci;
-din limba arhaică latina a alungat sunetele ă și î (unii cercetători cred că din rațiuni „estetice“!) îndepărtînd-o și prin aceasta de matcă;
-reconsiderarea provenienței cuvintelor din așa-zisa limbă „slavă veche“ cu varianta ei mai nouă „slavona“ e o necesitate, căci acestea sînt construcții artificiale, bazate însă pe străvechea limbă liturgică de slăvire a lui Dumnezeu ce exista cu secole înaintea năvălirii slavilor. Slavona originală e limba cea de taină a strămoșilor locuitorilor sud-dunăreni. Puzderia de cuvinte românești din limbajul liturgic se explică prin existența acestei limbi de slavă, pe care nomazii și-au însușit-o denaturat, artificial-cărturărește spre a fi creștinați; urmașa directă a așa-numitei limbi slave, rusa, n-a fost donatoare, ci primitoare în secolele al X-lea – al XI-lea;
-calitatea de donatoare a limbii române reise clar din studiile făcute de cercetători maghiari care confirmă circa 2.300 de împrumuturi în limba lor (cf. Gabriel Gheorghe);
-există 824 de cuvinte similare în română și limbile celtice (cf. Alexandru Bădin);
–duș- și man- sînt rădăcini ancestrale care au dat, între altele, și cuvîntul dușman altor limbi; man înseamnă om și se regăsește în cuvinte românești și germanice;
-inexistența consoanelor duble (exceptînd derivatele cu prefixe înnopta, înnegri, înnora) și a vocalelor scurte ori lungi (ca în latină, germană, engleză);
-prezența masivă a diftongilor sugerează o aglutinare silabică străveche cu sens într-o propoziție simplă, din concepte separate (di-min-e-ața, ghe-ața, sub-su-o-ara); în românește se pot construi propoziții numai din vocale (oaia aia o iau eu; aia e a ei; eu iau ia etc.) ceea ce nu constituie un rod al hazardului, întrucît calculele matematice dau probabilitatea zero pentru astfel de coincidențe;
-abstractizarea se reflectă în folosirea unor procedee algebrice din compunerea cuvintelor și a unor relații de tip valență între sunete; folosindu-se un material sonor limitat, limba a construit două sensuri unor cuvinte, unul cu plus altul cu minus pentru același grup sonor cu mici modificări: frig, frige, val, vale;
-unele cuvinte trecute cu „et.[imologie] nec.“[unoscută] ori greșită în dicționarele uzuale se regăsesc în alte limbi avînd sensuri apropiate sau metaforice: a sporovăi – engl. sparrow, vrabie, pasăre cu ciripit persistent; plug – engl. plough, to plug;
-niciun cuvînt neaoș nu e construit întîmplător, ci rațional, imaginativ și metaforic; trai-stă e o stenogramă: obiect în care stă ce-i necesar traiului; lin-gură: obiect de folosit cu grijă, lin, căci altminteri verși conținutul pînă ajunge la gură; măs-lină: fruct a cărui denumire te avertizează să nu-l muști tare, ci lin să nu-ți spargi vreun dinte în sîmbure etc.;
-limba vorbită de multe mii de ani aici are un caracter conservator păstrînd cuvinte și rădăcini de bază care ajută cercetătorii să reconstituie formele străvechi;
-simplitatea rostirii este ajutată de reprezentarea fonetică biunivocă, fiecărui sunet corespunzîndu-i o literă; este așa-numitul principiu fonetic, care ușurează învățarea scrierii românei.
Am lăsat la urmă acest principiu pentru a reformula cu acest prilej singura obiecție lingvistică majoră pe care i-o aduc lui Lucian G. Costi, anume excepția î=â folosită atît de academicieni cît și de autorul cărții, excepție pe care n-o aprob, ea complicînd inutil scrierea aceluiași sunet arhaic al limbii strămoșilor; cel mult putem generaliza scrierea deja tradițională cu â doar a cuvîntului român și a derivatelor sale, păstrîndu-l și-n unele antroponime (Brânzaș, Bârcă etc.). Așa-zisul principiu etimologic susținut de decidenții mai școliți lingvistic ai academiei e flagrant nesocotit în cuvinte precum înger presupus a proveni din latinescul angelus (dacă â românesc are la origine pe a latinesc atunci de ce nu scriem „ânger“?! Mai izbitor este cazul cuvîntului sfînt. Însuși Gabriel Gheorghe, maestrul al cărui discipol poate fi considerat Lucian G. Costi, ajunsese la concluzia fermă că sfînt are conotații adînci ducînd la verbul (a) fi și la derivatele substantivale fiu, ființă; prin urmare, etimologic nu trebuie scris cu â ci cu î. Raționamentul e corect și e preluat chiar de Lucian G. Costi: scrierea sfînt are cu atît mai mult sens cu cît este vorba de un cuvînt arhaic al limbii. Derivarea a sfinți ne obligă să scriem sfînt nu sfânt (p. 179). Adaug derivatele sfințire, asfințire, sfințenie, nesfințit, preasfînt. Autorul consimte însă a-și însuși nefilologica hotărîre academică din 1993 scriind o pagină mai departe: Un sfânt este persoana ce-și oțelește ființa cu virtute și e în stare să-și depășească granițele umane psihologice și biologice, ignorând suferința, calități subliniate de s- inițial. Sfânt este născut în sânul graiului românesc. Particulele sale sunt s, fi, care e rădăcina verbului a fi, apoi (i)nt. S- este transcenderea, saltul peste suferință. Nt este mai degrabă o rămășiță a unui arhaic participiu prezent, care introduce o propoziție circumstanțială de forma care asumă, preia, ceea ce declară particulele anterioare […]. Reverberațiile lui sfânt, care se regăsesc în multe limbi vechi, având o nuanță ritual-sacerdotală, întăresc presupunerea că ele au fost preluate de la sursă, de la limba prin excelență constructoare de concepte și termeni religioși, româna străveche (p. 180)[7]. Subscriu și aplaud întregul raționament, dar nu sînt de acord cu scrierea cu â chiar și a cuvîntului cheie! Lucian G. Costi sau, poate, echipa Editurii Uranus ilustrează prin aceasta ceea ce paremiologia susține prin expresii precum „a uita de la mînă pîn᾽ la gură“ ori „una spunem, alta facem“!
Tot despre principiul fonetic este vorba și în paradigma verbului (a) fi, pe care academicienii nelingviști au decis prin vot că trebuie scrisă „sunt“, „suntem“, „sunteți“ neținînd seamă că majoritatea vorbitorilor rostesc sînt, sîntem, sînteți. Falsa etimologie din latină e flagrantă: la fel ca sfînt, forma verbală sînt trimite limpede la (a) fi și la derivatele lui, (a) ființa, ființă etc. Unul dintre lingviștii prețuiți la vremea lui, evreul Al. Graur, susținea că forma de prezent sînt are originea în conjunctivul latinesc sint, deci trebuie scris cu î. Am observat că, în lucrările sale, Mihai Vinereanu folosește constant în scris forma hibridă „sfânt“ pentru a evita falsa etimologie și a se pune de acord cu realitatea limbii vii. Cu simțul său lingvistic excepțional și fiindcă avea un auz fin, adaug că Mihai Eminescu rima întotdeauna sînt cu gînd, sfînt, pămînt, veșmînt, vînt etc. Pentru cititorii articolului de față precizez încă o dată că, exceptînd citatul din alineatul precedent cu rol polemic-demonstrativ, celelalte citate din cartea comentată le-am redat conform punctelor mele de vedere.
Revin la tratatul lui Lucian G. Costi, constatînd că, printre instrumentele sale de lucru, folosește postulatele pertinente ale lui Petre Morar:
1)Un nume propriu provine din limba și cultura în care are o semnificație ca substantiv comun, adjectiv sau verb;
2)Nomenclatura locurilor supraviețuiește dispariției unei culturi;
3)Dezvoltarea sintactică ciclică a unui cuvînt este imposibilă;
4)Cuvintele moștenite pot să aibă completă semantica[8];
5)Natura unei limbi este determinată de gramatică, nu de vocabular;
6)Un cuvînt compus provine din limba în care componentele păstrează semnificația comună originală;
7)Semantica unui cuvînt evoluează de la particular la general.[9]
Obiectivul demersului meritoriu al lui Lucian G. Costi e rezumat în fraza: Lucrarea de față își propune ca obiectiv să aplice metodele stabilite de NȘLR asupra unor cuvinte decretate oficial drept neromânești, adică neregăsite în latină sau lăsate fără etimologie și să analizeze rezultatele, ca apoi să tragă concluziile care se impun (pp. 125-126).
Autorul precizează mai departe că: Prezumția fundamentală ce a stat la temelia cercetării noastre este că limba română a fost concepută în decursul mileniilor de oamenii înțelepți [care] ne-au precedat și pe care îi continuăm biologic. Rodul ostenelii lor este această limbă ce ascunde procedee savante, conexiuni de sfere semantice, structuri metaforice, relații complexe și modalități de compunere de noi vocabule de derutează pe neavizat (p. 128).
Capitolul din care am extras citatele are drept moto observația probabil surprinzătoare pentru mințile prăfuite ale unor academicieni români care-și permit să ne dea lecții în conferințe publice de „luminare“ a maselor: Înaintea gloriilor care au fost Grecia și Roma, înainte chiar de primele orașe ale Mesopotamiei ori de templele de pe Nil, trăia la Valea Dunării de Jos și la poalele Balcanilor un neam de oameni care era mult avansat față de timpul acela în artă, tehnologie și comerț (John Noble Wilford, în „The New York Times, Science Section“, Nov. 30 2009) (cf. p. 128).
Demonstrațiile autorului combat argumentat celebra sintagmă a lui Ferdinad de Saussure[10] „arbitrariul lingvistic“ (l’árbitraire du signe linguistique) ce susținea lipsa legăturii dintre conținutul exprimat de semnul lingvistic și forma sa („forma semnului este întîmplătoare față de conținutul acestuia, nu depinde de el“) pe care trebuia s-o reproducă papagalicește orice biet student la litere din 1970-1980 care nu dorea să rateze examenul!… „E scandalos!“ – vor exclama unii universitari și astăzi; incorectă politic li se va părea afirmația că româna nu e o limbă ultrarecentă, provenită din amalgamuri ciudate de vorbe ale unor graiuri nomade abătute asupra pămînturilor noastre (p. 130). Ironia cercetătorului e îndreptățită: Pentru lingvistica dogmatică totul se oprește la asemănări: explicarea istoriei cuvîntului se rezumă la aflarea vreunei vocabule care sună apropiat din altă limbă, spre a motiva preluarea cuvîntului de acolo, inventîndu-se așa-numitul etimon. Pornind la drum cu metode greșite, rămase la stadiul filologiei din veacul al XIX-lea nu se obțin decît rezultate pe potrivă, adică departe de adevăr (idem).
Încă din 2005 Gabriel Gheorghe observa cu finețe: Limba română, așa-zisa indo-europeană comună, este formată din rădăcini genuine, primordiale, care nu se pot modifica, datorită scurtimii și expresivității lor, cît va fi lumea. Ele sînt atît de stabile, fără adaos de balast intelectual, încît nu este de așteptat vreo modificare a lor, mai ales că ele răspund legii celui mai mic efort (p. 131)[11].
Nu pot prelua detaliile explicative ale fiecăruia dintre adevărurile lingvistice susținute de autor, dar cred necesar măcar a ilustra unul dintre ele, străduindu-mă a o face concis.
Interjecția boc a dat verbul (a) bocăni și adjectivul ce poate fi substantivizat bocnă. De aici bocanc – cuvînt foarte vechi în limbă, compus prin aglutinarea pfc-urilor boc și anc. Pfc anc se poate pune în relație cu sanscritul ang = „membru“, „picior“, latina menținîndu-l însă cu sens modificat în ang-ulus = „unghi“, iar greaca veche preluîndu-l și ea din limba vorbită de pelasgi sub forma angk-ylos = „unghi“. Gleznă se spunea în subgrupa germanică vestică ankle, în anglo-saxonă ancleow, iar în germana veche einka. În română termenul mai nou ajuns anchilozat trimite la semnificația modificată latinește a străvechei pfc, dar înțelesul primar de membru -înc- se păstrează ascuns: br-înc-ă, îmbr-înc-i. Recapitulînd, cuvîntul bocanc ne spune că este vorba de[spre] o încălțare care ajunge pînă la gleznă și este făcută dintr-un material tare care face boc atunci cînd se lovește de piatră [inclusiv cînd e folosită pe apa înghețată bocnă – adaug eu] (cf. p. 135). În maghiara de unde dicționarele uzuale consideră a proveni bocanc nu există nici onomatopeea, nici pfc-urile care au dat derivatele din română conducînd la sensul primar. Concluzia e că nu se poate lua de unde nu e!
Întreaga structură a limbii noastre vechi – arată autorul altundeva – seamănă cu o rețea imensă în care se leagă și se intersectează elementele purtătoare de sens și cuvintele întemeiate pe ele: de la clo–pot, prin pot avem conexiunea ro(p)-pot, apoi prin rop avem legătura către răp–ăială, apoi răp–ede etc. De la clo–pot apare altă legătură spre pot-cap, care se leagă prin elementul component cap de căp–etenie ș.a.m.d. Rețeaua apare grafic ca o suită de diagrame Venn.[12] Structura densă a acestei rețele este o trăsătură specifică numai unei limbi primare (p. 446).
O serie fascinantă de cuvinte alcătuind potrivit lui Lucian G. Costi mulțimea F1 de circa o sută douăzeci de elemente (reprezentînd 0,02% din vocabular) în care se regăsesc vocalele ă și î și consoanele ce, ci, ș, ț dovedește străvechimea limbii pe care am moștenit-o. Redau fără comentarii raționamentul autorului:
[…] F1 e o mulțime închisă, trăsătură ce intră în conflict cu etimologiile oficiale, după care vocabulele constitutive sînt intrate în română din alte limbi, fie latina, fie vechea slavă, maghiara, neogreaca. O atare ipoteză conduce la un interval uriaș de timp în care […] vorbitorii de română [sic] ar fi păstrat viu modul ciudat de formare a verbelor derivate. Admițînd teoria dogmatică a împrumutului, care e în fond o ipoteză nedemonstrată, cuvintele de origine latină nu ar fi putut pătrunde în limbă înainte de anul 106 e.n. (limitîndu-ne doar la limba românească nord-dunăreană), cele din vslb. nu puteau pătrunde în limbă după veacul al XI-lea, cînd acea limbă încetează să mai fie scrisă, cele maghiare ar fi putut penetra după anul 1200 e.n., dar nu mai tîrziu decît 1918, iar vocabulele din negr. numai după 1711 e.n., orice influență fanariotă stingîndu-se după 1829. Ar reieși că Mulțimea F1 a stat deschisă și gata să primească noi oaspeți pe mai bine de 17 veacuri, fapt contrazis de caracteristicile enumerate anterior.
Bazat pe aceste considerente, rezultă că elementele mulțimii F1 se supun unei riguroase reguli interne doar în română, în vreme ce elementele din alte limbi găsite ca avînd asemănări nu se supun niciunei ordini formative care să imite structura ordonată din română. Mulțimea ordonată F1 e un veritabil segment din ADN-ul limbii române. Acest segment nu a putut fi copiat aidoma în nicio limbă și, reciproc, tot ce seamănă cu el în alte limbi reprezintă o calchiere, o reproducere cu erori a originalului românesc. Forța acestei structuri arhaice e dată de ponderea mare ce o au elementele sale în limba românească, de importanța și frecvența lor în comunicare, în ciuda numărului mic în raport cu vastitatea vocabularului (pp. 709-710). Redau cîteva cuvinte-perechi din această mulțime cu substantivul avînd desinența a și verbul de conjugarea a IV-a: arama-arămi, bolta-bolti, brînza-brînzi, cîrpa-cîrpi, cumpăna-cumpăni, doina-doini, fala-făli, gluma-glumi, goana-goni, graba-grăbi, grija-(în)griji, hora-hori, hrana-hrăni, ispita-ispiti, isprava-isprăvi, izbînda-izbîndi, lipsa-lipsi, logodna-logodi, minciuna-minți, munca-munci, nașa-năși, noima-năimi, odihna-odihni, osînda-osîndi, patima-pătimi, pedeapsa-pedepsi, pluta-pluti, roata-roti, vorba-vorbi, zăpada-(în)zăpezi etc. Niciun cuvînt din această mulțime nu a fost preluat din vreo altă limbă, iar cuvintele comune cu vechea limbă slavă sau cu alte limbi mai noi identificate de etimologi provin din limba străveche a strămoșilor noștri. Cu umor Lucian G. Costi comentează la un moment dat cu privire la această mulțime: Cititorul poate constata că autorii DLRM[13] cred că opt limbi donatoare anume vslb., bg., sb., tc., mag., ngr., ucr. și lat.[14] au furnizat cuvinte către limba română prin nu mai puțin de 21 de procedee diferite de transfer. Conform DLRM, româna și-a fabricat singură o pereche, iar în patru cazuri cinstiții autori s-au declarat neputincioși să descopere cum s-au ivit vorbele cu pricina. Românii pare-se că dețin o performanță absolut unică în UE, aceea că au avut o febrilă preocupare de a ciordi vorbe de la alții pe parcursul aproape a două milenii, începînd cu ocupația romană, continuînd cu cea turcească pînă în 1877, iar îndeletnicirea de a se îmbogăți spiritual pe seama altora nu a încetat nici cînd nu exista vreo ocupație militară, dovadă [cuvintele] luate din zbor din ngr., limbă cu care amintitul dicționar nu ne blagoslovește cu vreo lămurire a ne spune cum s-o fi putut petrece o atare minune mare, între limba daco-romană și cea neogreacă nefiind nicio tangență geografică (pp. 746-747).
Am avut curiozitatea să verific considerațiile lingvistului Mihai Vinereanu despre cele treizeci de perechi enumerate ca exemple și am găsit că, în conformitate cu cercetările sale de indo-europenistică, 14 au origine traco-dacă sau prelatină (arama, brînza, cumpăna, doina, fala, hora, lipsa, nașa, roata, vorba, zăpada), 7 au origine incertă (gluma, grija, hrana, isprava, izbînda, logodna, osînda), 5 sînt nestudiate și neincluse în dicționarul său (bolta, minciuna, goana, graba, pedeapsa), pentru cîteva nu menționează originea, dar pare a accepta soluțiile etimologice oficiale (noima cf. albaneza, patima cf. mediogreaca, odihna cf. rusa), iar în privința cuvîntului ispita a remarcat doar asemănarea frapantă cu sanscritul īspita, fără a-i propune însă originea autohtonă. Las deschisă pentru cititorii mai răbdători decît mine terminarea comparației studiind cele două lucrări. Oricum, concluzia provizorie este că, spre deosebire de lingviștii stipendiați academic și universitar, Mihai Vinereanu este mult mai aproape de adevăr.
Sînt de reținut opiniile programatice ale lui Lucian G. Costi: Sarcina lingvistului român este să caute a pune la lumină evoluția internă a acestei limbi fabuloase, limba oamenilor celei mai vechi civilizații europene, cea a Văii Dunării, iar nu să-și piardă vrema în sterile căutări legate de vorbele celor din jur care seamănă cu ale noastre, lucru firesc pentru că toți au avut ceva de copiat, de preluat, de împrumutat ori de furat de la cei care făuriseră prima societate avansată de pe continent, cu multe milenii în urmă. O civilizație avansată este, prin natura ei, donatoare către cei care caută să o imite, nu receptoare. Premisa de la care pleacă lingvistica dogmatică conform (sic) căreia limba română este o limbă derivată, secundară, rezultată din împrumuturi din alte limbi, este o gravă eroare. Dar concepția în sine este atît de bine aliniată intereselor străine potrivnice, încît nu i se poate acorda prezumția de nevinovăție. Pornind de la o premisă falsă nu se poate ajunge decît la concluzii greșite (p. 446).
Sînt rare greșelile grave de limbă constatate la o lectură atentă a cărții lui Lucian G. Costi; bunăoară în: Ispita e clădită din trei vocale i care se repetă și a, apoi trei consoane, s, p, t, două dentale s și t, și una labială p plasată după dentala surdă, siflanta s (p. 256). Corectată, fraza devine: Ispita e clădită din două vocale i și un a, apoi din trei consoane: s, p, t, două dentale s și t, și una labială p plasată după dentala surdă siflantă s. Trec peste… ispitele care l-au făcut pe cercetător să greșească aici pentru că izbăvitor trage următoarea concluzie filosofic-teologică memorabilă: De la ispită spre slavă e un drum ascendent de la lumea de jos supusă ispitei, trecînd prin izbavă, care scoate omul din non-valoarea pămîntească spre a se ajunge la slavă, starea de ființare a Lumii de Sus. Ultimele trei sunete de la slava sînt identice cu ultimele trei sunete de la izb-ava, semnificînd legătura teologică între cei doi termeni (p. 257). Desigur, la necesara reeditare a cărții ar trebui ținut cont că mai există cel puțin șaptezeci de alte greșeli de limbă[15] și peste optzeci de erori tehnoredacționale[16] – a greși e omenește, nu însă a persevera în greșeli (căci asta e diavolește!).
Tratatul Limba română. Nașterea și falsurile istorice. Taina formării cuvintelor. Recuperarea originilor reale este provocator în primul rînd pentru lingviștii români, care, cu foarte puține excepții, și-au împropriat pînă în prezent o atitudine defensivă (desigur pentru a nu tulbura cumva establishment-ul). Dacă a fost și este impardonabil ca eforturile de a dezvălui adevăruri perfect argumentate ale unui savant ca Gabriel Gheorghe să nu fie recunoscute nici pînă astăzi oficial și nici măcar ca temă de dezbatere să nu fie prezentate măcar studenților de la filologie – a se vedea, spre exemplu, cuvîntul neaoș ban cu derivatele toponimice Banat, Cetatea Băniei, care a dat lumii întregi denumirea instituției ce se ocupă cu valorile bancă – mă întreb cu strîngere de inimă ce impact vor avea strădaniile lui Lucian G. Costi? Ne putem mira încă o mie de ani că filologii străini ignoră limba română dacă românii înșiși, de la prunc pînă la savant, nu-și revizuie opiniile, dacă dascălii nu le vor arăta încă din clasele primare copiilor comorile acestui extraordinar grai – șirag de piatră rară, cum îi spunea poetul Alexei Mateevici. Așadar, cartea se cuvine popularizată în primul rînd în Școală măcar acum, după șase ani de la apariție, iar la o necesară reeditare ar trebui să fie însoțită de un index de cuvinte pentru facilitarea căutării pasajelor unde se dezvăluie „tainele formării“ lor.
Ca pedagog, mă alătur editorului Dumitru Ioncică, autorul prefeței, care recurge la comentariul de bun simț din 1670 al lui Robert Sheringam ca imbold pentru noi, cei de astăzi:
Regii, principii și nobilii se îngrijesc de genealogiile lor ca să protejeze memoria străbunilor lor, pe cît posibil, căci din strălucirea faptelor părintești sufletul se aprinde și se înflăcărează spre ispăvi de renume. „Gloria fiilor, spune Solomon, o reprezintă părinții lor“ (Proverbe, 17.6). Nouă înșine, curajul străbunilor noștri ne este o podoabă uriașă, imbold și invitație să întreprindem fapte cu glorie și vitejie […] Este […] ignorantă opinia celor care susțin întruna că originile familiilor și neamurilor nu sînt demne de cercetare. De unde s-a ivit între popoare atîta ignoranță cu privire la Dumnezeu și la ele însele? De unde s-a născut idolatria? Cum a fost crescută barbaria într-atît și extinsă, încît cei mai mulți consideră că întemeietorii tuturor neamurilor au ieșit din pămînt? De aici, ei bine, a provenit începutul răului deoarece popoarele nu-și cunoșteau originea (p. 52).
În epoca internetului și mai ales cu eforturi lăudabile ca ale lui Lucian G. Costi a rămîne în ignoranță este inacceptabil.
15-26 gustar 2022
[1] București, Editura Uranus, 2016, 856 de pagini, 23,5 x 16 cm. În articolul de față nu aplic nefilologica regulă de scriere cu â median a cuvintelor exceptînd pe român și derivatele lui și nu folosesc paradigma verbală „sunt“, „suntem“, „sunteți“.
[2] V. https://mihaifloarea.wordpress.com/2022/01/08/noul-euxin-nr-30-2021/ etc.
[3] V. https://limbaromana.org/revista/altcumva-despre-originea-romanilor/
[4] Cercetînd internetul, n-am aflat niciun comentariu pe tema cărții, deși au trecut de la apariția ei șase ani!
[5] V. https://limbaromana.org/revista/un-erudit-si-lectiile-sale-gabriel-gheorghe/
[6] Ms. 2257, cf. Mihai Eminescu, Fragmentarium. Ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda și indici de Magdalena D. Vatamaniuc, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 243.
[7] Am reprodus citatul, desigur polemic, cu scrierea generalizată a cuvintelor cu â la interior, așa cum o cer normele subliniez nefilologice ale academiei.
[8] Din motive eufonice am procedat la inversarea ultimelor două cuvinte ale acestui postulat.
[9] Preluate din lucrările semnate de Petre Morar Noi nu sîntem latini și Dacia ariană (cf. notele de la p 124).
[10] Articolul Wikipedia precizează: (n. 26 noiembrie 1857, Geneva, Elveția, d. 22 februarie 1913 la castelul Vufflens, Morges, cantonul Vaud, Elveția) a fost un lingvist elvețian. Este considerat părintele lingvisticii moderne.
[11] Citatul are valoare de moto la pagina indicată și este extras dintr-un articol publicat în „Getica“, 2005, pp. 29-30.
[12] Metoda diagramelor Venn reprezintă o modalitate de verificare a validității inferențelor (imediate și mediate) prin reprezentări grafice sub forma cercurilor. Procedeul a fost conceput de logicianul John Venn (n. 4 gustar 1834, Kingston upon Hull – d. 4 prier 1923, Cambridge).
[13] Dicționarul limbii române moderne.
[14] Vechea limbă slavă, bulgara, sîrba, turca, maghiara, neograca, ucrainiana și latina.
[15] Iată cîteva exemple: Aflarea sensului corect al grupurilor, a codurilor simple (p. 42), o apă foarte înghețată (p. 44), una din acestea (p. 50), nu citează surse referitor la arieni (p. 81), acest fapt lingvistic […] a fost trecut cu vederea, […] ori el este semnificativ (pp. 11-112), cele două vocale […] nu crează un diftong (p. 232), datorită ostilității fățișe (p. 306), Pe de altă parte, se ridică legitima întrebare (p. 310; expresia pe de altă parte nu este precedată de corelativul pe de o parte), cele mai inimaginabile atrocități (pp.345-346), unei pretinse pierderi datorate unei izolări de sursă (p. 347), care se suprapune peste (p. 488), uneia dintre cele mai extraordinare creații (p. 622), Ca centru geografic (p. 668) etc.
[16] Dintre acestea frecvență mare au ghilimelele englezești (”… ”) și scrierea cuvîntului filosof – iubitor de înțelepciune, Sofia – și a derivatelor sale cu z „filozof“, care înseamnă iubitor de întuneric!
