Să-l punem la icoana sufletului românesc

De multe ori, oaspeți veniţi la conacul Bălceştilor mă întreabă care calitate a lui Nicolae este dominanta? Poţi vorbi despre „istoricul”, despre „revoluţionarul”, despre „patriotul” Nicolae Bălcescu, dar, pentru a-l zugrăvi cel mai bine, trebuie să vorbeşti despre „omul” Nicolae Bălcescu  şi, mai ales, despre moştenirea lăsată de acesta.

Să vedem cine a fost Nicolae Bălcescu! Un elev silitor, un istoric, unul dintre conducătorii revoluţiei paşoptiste, om politic și, mai presus de toate, un mare patriot!

ELEVUL…  Erau vremuri grele, erau puţine şcoli, puţini copii aveau acces la ele, de multe ori procesul de învăţământ era întrerupt de război, şcolile „erau transformate în spitale fie pentru răniţii de pe front, fie pentru bolnavii loviţi de diferite molime”[1]. Unii boieri, înspăimântaţi de lucrurile pe care le aflau (la școală n.n.) elevii, numiseră şcoala „cuib al Dracului, unde dascălul Lazăr a clocit ouăle Satanei”[2]. Cu toate acestea, Nicolae  era un elev premiant ce a studiat ”istoria universală, aritmetica, algebra, geometria, trigonometria, filosofia formală și dreptul civil-roman și limbile franțozeasca, elinească și latinească” așa cum va declara mai târziu în cererea de întrare în rândul oștirii[3].

Autodidact într-o vreme când “nu se pomenea în şcoalele noastre  de istoria naţională”, Ghica citise în caietele rupte ale lui Nicolae  despre autori  ca  Dionisie Fotino, Constantin căpitanul şi logofătul Radu Greceanu…[4]

TÂNĂRUL  ISTORIC… Bălcescu „avea o mare dorinţă  d-a învăţa; dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entuziast, predilecţiunea lui era mai cu deosebire pentru strudiile istorice şi mai ales pentru  partea militară a istoriei. La etate de douăzeci de ani citise tot ce putuse găsi (…) petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor (…) era de o modestie rară; anevoie îl făceai să-ţi citească câte ceva din cele ce scria”[5].

Este cel care a conştientizat importanţa studierii istoriei, făcând din asta arma cu care românii puteau lupta pentru câştigarea drepturilor. ”Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţiune fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor” scria în Prospect la Magazin istoric pentru Dacia. În armată pe când era învăţător, în pauze, le vorbea soldaţilor “despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii şi cu lehii de pe vremile lui Mircea, lui Mihai şi lui Ştefan”[6] .

     Nu era important numai să scrie istorie ci s-o facă accesibilă maselor, istoria trebuie înțeleasă cercetând instituţiile trecutului “comerciul, cultura intelectuală şi morală, obiceiurile şi chipul de viaţă”[7]. Era un cercetător care “scria lesne, stilul său era limpede, strâns, nervos şi elegant precum îl vedem în Istoria lui Mihai Vitezul şi în Istoria muncitorilor plugari; adeseori înflorit şi poetic, precum îl găsim în traducerea făcută de el a Cântării României.”[8] E normal să fie aşa pentru că era foarte atent:  ”Îngrijeşte, mă rog, numai ca să iasă corect, să nu se facă greşeli, mai cu seamă la citaţii”[9] îi scria lui Ghica la 23 mai 1844. În plimbările sale a strâns multe izvoare istorice în care apar informaţii despre ţările române.

Mihai Eminescu scria că „…limba lui Bălcescu e totodată culmea la care a ajuns românimea îndeobşte de la 1850 şi până astăzi”[10] iar Nicolae Iorga aprecia  “larga și variata informaţie” pe care se întemeiază scrierea lui Nicolae Bălcescu despre Mihai Viteazul şi îl numea  “cercetătorul ucenic” chiar daca avea să scrie că ”în povestirea lui Bălcescu, Mihai nu e adevăratul Mihai…e mai frumos decât dânsul, mai viu şi, trebuie s-o recunoaştem, mai mare. E un erou de epopee cu toate însuşirile şi defectele acestuia”[11]. Mult timp, generaţiile următoare au văzut în Bălcescu „istoricul nostru cel mai talentat”[12], iar operele sale au fost sursă de insiraţie.

PATRIOTUL…   Nicolae , trecând pe lângă Călugăreni era nemulţumit de lipsa unui monument care să marcheze locul marii bătălii: „Atât suntem de nesimţitori la gloria naţională! Românul trece acum cu nepăsare printr-un loc fără ca nimic să-i aducă aminte că pământul ce calcă este frământat cu sângele părinţilor şi acoperă oasele vitejilor”[13]. Chiar şi bolnav el se gândea la ţara sa, vorbea despre planuri de viitor şi spunea: „ce contează  la urma urmei! Să trăiască ţara noastră!”[14] Totul pentru ţara sa pentru care era gata să-şi sacrifice averea şi sănătatea… Ion Ghica scria: „tot timpul cât a fost proscris şi pribeag, nu a lipsit un singur moment până la moarte de a lucra pentru ţara lui cu pericolul vieţei şi al sănătăţii.”[15]

Dar cel mai frumos îl zugrăveşte V. Alecsandri: „în inima lui patriotismul ocupa atâta loc că e de mirare cum de se mai puteau adăposti  în ea şi alte simţiri.”[16] Grav bolnav, nu se temea de moarte, îşi dorea una eroică iar  nemulţumirea lui era că nu mai poate fi folositor ţării… La 6 noiembrie 1851 îi scrie lui CA Rosetti de la Hyeres: „Mi se rupe inima când gândesc că vor veni poate vremuri dorite, fără ca să fiu eu de nici un folos ţării, nici cu sabie, nici cu condeiu, nici cu gura.”[17]

POLITICIANUL… „ În zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga  pe la porţile împăraţilor, pe la uşile  miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata dar, a lua [dreptatea] voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau afară numai acea ce le  smulg popoarele”[18] scria  Nicolae acum 170 de ani…

Chiar daca fizic nu era foarte dotat, aspect fizic era categoric compensat prin acțiunile sale: „avea stofă de om de stat în înţelesul modern al cuvântului şi dacă ar fi fost mai înaintat în vârstă şi cu mai multă experienţă, cuvântul lui sigur ar fi fost de cea mai mare greutate în sfatul şi în hotărârile colegilor săi.”[19] .

A fost important omul dar şi mai important este ceea ce rămâne după el. Ştefan Golescu îi scria lui  Ch. Tell la 29 ian 1853: „Pe lângă ceea ce a pierdut ţara cu moartea acestui tânăr înzestrat de natură cu o rară inteligenţă, cu o inimă înfocată pentru patria sa  şi cu un curagiul nu din cele ordinare  perderea omului este nimică şi de aceea tare întristarea mea pe lângă durerea  ce o simt ca român: facă cerul să nu mai avem a plânge moartea puţinilor buni români ce mai sunt în esilul.”[20]

Fie că vorbim de revoluţionarul, de istoricul sau, de ce nu, de „europeanul” Nicolae Bălcescu, putem spune că el a fost un adevărat om de stat, respectat de o generaţie luminată, cea a paşoptiştilor, şi ar trebui să fie respectat şi de cei care peste ani au cules rodul eforturilor sale. Prietenul său Vasile Alecsandri va scrie: ”Oameni de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari între oamenii de astăzi. Acei care ca dânsul, în tot cursul unei existențe de luptă, au fost influențați numai de nobila simțire a amorului de patrie și care au visat și lucrat neîncetat la reînvierea și la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul și simpatiile urmașilor!”

Un om rămâne în conştiinţa oamenilor prin ceea ce lasă moştenire. Dacă Nicolae, prin ceea ce a făcut într-o viaţă scurtă dar zbuciumată,  ne obligă să ne aducem aminte de el, noi am putea să-i călcăm pe urme sau, ce-ar fi  dacă generaţiile viitoare să-şi aducă aminte de noi ca fiind printre cei care am povestit despre el, l-am omagiat şi i-am păstrat vie imaginea aici la Bălceşti pe Topolog sau în oricare colţ al ţării mult iubite căreia i-a dedicat viaţa…Iată câteva impresii ale celor ce ”l-au vizitat pe Nicolae” aici la conacul de pe Valea Topologului:

  • „Pe Nicolae Bălcescu trebuie să-l punem la icoana sufletului românesc, să-l apărăm de praful vremurilor pentru a nu se aşeza nimic rău peste ceea ce a realizat în slujba poporului român.”
  • „Vizita în acest loc plin de istorie, ne atrage, ne incită, ne provoacă într-o frumoasă aventură de evaluare a istoriei sub o lupă atentă, competentă şi de o reală apreciere a evenimentelor care au pus în valoare personalităţile din România.”
  • „A fost un mare istoric şi patriot al României ce în zilele noastre nu mai găseşti. A fost un om foarte deştept, politicos, ce iubea istoria României. Avea un caracter plăcut de aceea a avut mulţi prieteni. Dacă ar trăi şi acum ar fi foarte admirat.”
  • „Prin faptele sale a demonstrat că-şi iubeşte ţara şi concetăţenii. A luptat cu înverşunare pentru drepturile noastre, pentru dreptate chiar dacă era fiu de boier.”
  • ”A fost o reîntâlnire frumoasă și specială cu o parte din istoria națiunii noastre când am avut parte de oameni ca Nicolae Bălcescu care au luptat pentru idealul național și binele oamenilor”.

[1] Dan Grigorescu, Trei pictori de la 1848, Ed. Tineretului, 1967, p.12;

[2]  Ibidem, p. 83;

[3] Cerere de intrare in rândul oștirii, Colecția Muzeul Memorial”Nicolae Bălcescu” , nr. de inv. 224;

[4] Constantin Rezachevici Concepţia lui Nicolae Bălcescu privitoare la istoria militară a poporului român în evul mediu, în Studia  et Acta Musei Nicolae Bălcescu 1970/1971, p.280;

[5]  Ion Ghica, op. cit,  pp. 343-344;

[6] Constantin Rezachevici, op.cit, p. 281;

[7] Nicolae Bănică-Ologu – Nicolae  Bălcescu, Ed. Oscar Print, Bucureşti,  p. 80;

[8] Ion Ghica, op.cit,  p. 345;

[9] Nicolae Bălcescu  Opere IV Corespondenţă, Ed Academiei RPR Bucureşti, 1964, p.55;

[10] Nicolae Bănică-Ologu,  op.cit,  p.11;

[11] Ibidem,  p. 56

[12] Constantin Rezachevici, op.cit , p.277;

[13] Nicolae Bălcescu Opere vol. II, Istoria Romanilor sub Mihai Viteazul, p. 85, Ed. Academiei RPR , 1953.

[14] Nicolae Bănică-Ologu, op.cit,  p. 106;

[15] I Ghica , op.cit,  p.365;

[16] Dan Berindei, Bălcescu şi „Magazin Istoric pentru Dacia” în Magazin  Istoric  5 /1969;

[17] N B Opere IV Corespondenţă, p. 385;

[18] Nicolae Bănică-Ologu- op.cit, p.80;

[19] Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente. Tomul VI, p  XLIX;

[20] A. Iordache, Goleştii, locul si rolul lor în istoria României, Ed. Științifică, 1979, p.231.