Din actualele manuale liceale de limba română, despre formarea limbii noastre elevii încă trebuie să învețe că: „limba română face parte din familia limbilor romanice (și) toate limbile romanice au evoluat din limba latină, care, vorbită inițial în regiunea din jurul Romei, se extinde pe teritoriul vast al Imperiului Roman“; „vocabularul dovedește moștenirea latină, la analiza fondului principal lexical“; „Imperiul Roman și-a impus civilizația superioară în tot spațiul european, iar limbile vorbite de cei cuceriți au fost abandonate“[1] etc.
Părăsind teoria romanizării (pe care o pune la îndoială oricine cercetează cărțile scrise de B. P. Hasdeu, Nicolae Densusianu și Vasile Pârvan), îndeosebi datorită argumentelor aduse de istorici ai zilelor noastre precum Augustin Deac[2], în 2005 am publicat în volumul Perspective critice[3] un articol-sinteză intitulat Altcumva despre originea românilor, actualizat și popularizat în 2014[4]. Între timp, alți istorici precum G. D. Iscru[5] și Petru Demetru Popescu[6] și-au publicat cărțile conținînd argumente identice acelora pe care le-am avut în vedere. De pildă, din ediția a V-a a volumului semnat de G. D. Iscru publicat în 2010 trebuie desprinsă trimiterea la cercetările meritorii ale armânului C. B. Stefanoski, reunite sub titlul O limbă neschimbată de 4000 de ani: limba traco-dacă – fondul limbilor indoeuropene[7], în care se demonstrează, descifrîndu-se inscripții tracice, continuitatea limbii traco-geto-dacilor, pe care Gabriel Gheorghe o denumise „limba română arhaică“. Deși armân tradiționalist care practică o adevărată închistare în relațiile cu românii din România, agasat fiind de genocidul cultural și național din Balcani asupra armânilor, cercetătorul ajunge independent de noi la concluzia că latinizarea poporului armân este o improvizație… un mare neadevăr, o casă fără temelii, o teorie fără fond, am zice, un proces – îi continuă G. D. Iscru ideea – care a fost inventat în perioada renașterii și a umanismului și adoptat de oamenii de știință.[8] Reamintesc cititorilor că ar(o)mâna este un dialect al limbii române, alături de megleno-română și de istro-română.
Convins de adevărul că româna nu se trage din latină, am salutat cu entuziasm îndeosebi rezultatul cercetărilor lingvistului Mihai Vinereanu, anume monumentalul său Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică[9]. Autorul aduce dovezi clare că doar 14% din lexicul românesc are origine latină, sau, mai bine exprimat, 14% din cuvintele românești au avut corespondenți în această limbă artificială, savantă, latina, creată pentru uzul intelectualilor vremii.
Nu pot ști cîtă vreme va mai trece pînă vor abandona și istoricii „oficiali“ de la noi teoria romanizării[10], adaptînd manualele de istorie, dar pînă atunci, întrucît argumentele lingvistice au sporit, manualele de limba română ar fi necesar să-și adapteze adevărului istoric predarea capitolului despre formarea limbii române. În această ordine de idei, am prezentat într-un articol din 2016 și concluziile lingvistei catalane Carme Jiménez Huertas, care și-a pus întrebarea legitimă cum de a fost posibil să nu se pună în dubiu pînă acum faptul că latina este mama limbilor romanice[11]? Foarte simplu, răspundem, din comoditate! Echipele de lingviști care ar trebui să revizuiască an de an datele cuprinse în manuale au rămas încremenite în prejudecăți, nemaicitind nimic și nemaiacceptînd argumente contra teoriei romanizării, elaborată de Școala ardeleană pe urmele unor cronicari bine intenționați, dar fatalmente limitați de sursele lor de documentare și de interesele politice ale epocii.
Prin urmare, le supunem atenției autorilor de manuale concluzia lui Mihai Vinereanu, autorul Dicționarului etimologic al limbii române, elaborat pe principii noi, adică pe comparația cu alte limbi indo-europene, că un număr de cca 700 de cuvinte-titlu, dintre care cca 500 reprezintă un fond comun indo-european, iar numai cca 200 de cuvinte sînt realmente sau pot fi de origine latină. Cu alte cuvinte, autorul a reușit să demonstreze pentru prima oară în acest început de nou mileniu că LIMBA ROMÂNĂ NU ÎȘI ARE ORIGINEA ÎN LIMBA LATINĂ, din moment ce doar 14% din elementele lexicale sînt comune cu latina, în timp ce 86% au alte origini, între care cca 64% sînt cuvinte de origine traco-dacă, iar restul sînt împrumuturi din limbile învecinate. Prin urmare, datele lingvistice infirmă teoria romanizării dacilor. Nu este cazul să intru în amănunte în această intervenție publicistică, deoarece capitolul destinat clasei a XI-a despre formarea limbii române este aproape terminat, adăugînd aici numai că trăsăturile fonologice de bază ale traco-dacei s-au perpetuat cu destulă regularitate în limba română, ca nişte adevărate linii de forţă, aşa cum reiese și din analiza gloselor rămase din traco-dacă, ale căror sensuri le putem deduce cu destulă precizie (v. apă, buză, Cerna, jar, zer, zară).
À bon entendeur salut!
București, 11 decembrie 2016
Mihai Floarea
[1] Cf. Mircea Martin, Elisabeta Lăsconi Roșca, Carmen Ligia Rădulescu, Rodica Zane, Limba și literatura română. Manual pentru clasa a XI-a, capitolul I, Fundamente ale culturii române, București, Grupul Editorial Art, 2006, 2009, 2014 etc.
[2]Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, vol. I, II, Giurgiu, Editura Tentant, 2001.
[3] Mihai Floarea, Perspective critice, București, Editura Papirus Media, 2005, pp. 9-18.
[4] Cf. „Revista de Lingvistică și Cultură Românească“, nr. 1 / 2014, https://limbaromana.org/revista/altcumva-despre-originea-romanilor/
[5] G. D. Iscru, Strămoșii noștri reali: geții-dacii-tracii-illirii, națiunea matcă din vatra „Vechii Europe“, București, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu“, Editura „Mica Valahie“, 2010.
[6] Petru Demetru Popescu, Strămoșii noștri reali – nemuritorii – geții, dacii, tracii, illirii, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu“, 2010.
[7] Cartea a apărut în traducerea lui Ioan Cardula, Timișoara, Imprimeria Mirton, 1995.
[8] G. D. Iscru, op. cit., p. 80.
[9] Mihai Vinereanu, Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura Alcor Edimpex, 2008.
[10] Le voi relua aici, rezumativ, pe cele mai importante: romanii nu au stăpânit decât cca 20% din regatul dacic, restul de cca. 80% rămînînd complet în afara controlului Romei; provincia romană Dacia a avut o existență foarte scurtă, de numai 165 de ani; odată cu retragerea administrației romane au plecat și cetățenii romani din Dacia; Dacia a fost ultima provincie romană din Europa adăugată imperiului și prima din care romanii s-au retras; în decursul celor 165 de ani de dominație romană la nordul Dunării, situația politică a fost întotdeauna nesigură din cauza invaziilor unor triburi barbare precum și din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi; nu au avut loc colonizări organizate de stat în Dacia, Pannonia, Moesia și Dalmația. Dacă unii romani s-au stabilit în Dacia au făcut-o din proprie inițiativă. (Cf. Mihai Vinereanu, Originea limbii române).
[11] Carme Jiménez Huertas, Nu venim din latină, București, Editura Geto Dacii, 2016, p. 15. Articolul meu se poate consulta în numărul 7/2016 al „Revistei de Lingvistică și Cultură Românească“ sub titlul Istoria trebuie rescrisă – noi pași către adevăr.
