Subintitulat Contexte etnologice, noul[1] impozant volum de 960 de pagini datorat Laurei Ioana Toader are un fascinant-misterios titlu mitico-poetic: Laptele matern și aburul hranei[2]. Scrisul autoarei care a obținut titlul de doctor grație acestui demers neobișnuit de amplu în domeniul etnologiei m-a cucerit de la primul rînd: Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru profesorii pe care mi i-a dăruit (cf. Mulțumiri[3], p. 7). Rar de tot mai întîlnești astăzi, în era internetului invaziv, o asemenea atitudine dublu recunoscătoare, față de Creatorul din ceruri și față de uneltele Sale, dascălii – demiurgii pămînteni. Că nu e vorba despre un exercițiu stilistic întîmplător, ci despre o mărturisire de credință se poate convinge oricine, chiar dacă frunzărește cartea; bunăoară, în Cuprins se găsesc: Calendarele ocupațiilor. Sfinții protectori; Oferirea hranei. Calendarul religios; Ajunul. Postul alimentar. Dezlegările; Mănăstirea. Trapeza. Bolnița; Ospătarea aproapelui. Ospătarea străinului; Dumnezeu și sfinții. Oaspeți pe pămînt etc.

„Nimic fără Dumnezeu“ aș putea zice definind din unghiul cel adevărat[4] modul de viață tradițional al românilor. Exemple se află în toate capitolele cărții: odaia moașei, unde alimentele, colacul special erau tămîiate, se aprindea o lumînare (p. 317); slujba de sfințire a casei și a altor construcții – fîntîni, troițe – erau obișnuite și purtau denumiri specifice: botezul / cina / deslegarea / slobozirea casei (cf. p. 317), maslul / molifta / sfeștania / tîrnosirea fîntînii (cf. p. 318); marile treceri – nașterea, nunta, moartea –, marile întruniri poporale – nedeile, tîrgurile – erau armonizate calendarului creștin ortodox, hramurile fiind cele mai elocvente sărbători laico-religioase antrenînd toată suflarea satelor; tradiția binecuvîntării bucatelor și a mesei, sub oblăduirea blajină a preotului se păstra, bineînțeles, și la mesele boierești. […] Calendarul religios este urmat și respectat și la nivelul aristocraților (p. 463); Veghetor, alături de moașă, nașă, la binele familiilor din comunitate, preotul îndeplinește ritualul binefăcător pentru fiecare pas din existența pruncului și pentru fiecare etapă pe care familia (mireasa, soția, femeia însărcinată, lăuza, mama) trebuie să o depășească cu izbîndă (p. 646) etc. Sacrul și profanul interferă, dialoghează, se cheamă reciproc, cele de Sus ori de dincolo și cele pămîntești își dau mîna firesc: „Se face un foc în curte, în fața ușii și lîngă el sînt puse pîine, sare, o cofă cu apă, ca să se încălzească îngerii, să mănînce și să bea apă. Pîinea și sarea [sînt] date apoi de pomană“[5] (p. 325); sau: „De obicei, la morți, acelea mîncări li se dau de pomană care le-au plăcut și în viață. La morți, nu merge mîncarea, dar aburul acela merge. Iată ce se spune din bătrîni: Zice că de demult nu era ca amu, oamenii țineau pînea [depozitau cerealele, n.n.] în gropi adînci. Odată, zice că a mers, noaptea, un om și a căzut într-o groapă de acelea și pesemne că era departe de casele oamenilor, că nu a dat nimene de dînsul, ca să-l scoată, nici n-au auzit strigătele lui. Cei de casă l-au căutat, cît l-au căutat, pe urmă gîndind că-i mort au început a-i face la praznice de suflet și i-au făcut un an de zile necontenit, pînă ce au dat de dînsul acolo. El însă n-a fost murit, măcar că nu a avut ce mînca; se ținea sătul și se hrănea cu aburii ce-i veneau de la praznicele [pe] cari i le făcea acasă femeia lui“[6] (p. 71).

Grație citatului din vasta operă a Elenei Niculiță-Voronca ajung la tematica mitico-religioasă a demersului de excepție al Laurei Ioana Toader: aburul hranei – aliment ideal, menit celor trecuți în lumea de dincolo. Și alți specialiști au confirmat că „mărturii culese în întreaga țară atestă credința că este «mai [bine] primită mîncare gătită în casă», al cărei abur îi satură pe morți, făcînd obligatorie oferirea de mîncăruri preparate nu numai la masa de pomană, ci și la pomana «de mînă» (oferirea de vase cu mîncare aburindă)“[7] (p. 21). Aspectul este mai aproape de realitate decît se poate bănui la o privire superficial-raționalistă, căci există mărturii ale unor prizonieri din cumpliții ani ce-au urmat primului război mondial, care, deși azvîrliți în Siberia, au supraviețuit grație pomenilor făcute în țară, de către rudele aflate la mii de kilometri. Un asemenea supraviețuitor apare, de pildă, în trilogia romanescă în mare parte autobiografică Șeitanii scrisă de Ion Coja, mai precis în primul volum, Vin americanii. Hîtru-inventiv, scriitorul dă și un nume întîmplărilor de acest fel: mirabunde[8].

Aburul hranei se combină cu simțul mirosului care contribuie la înregistrarea, reținerea și evaluarea aromelor (condimentelor și alimentelor: fructe, flori, frunze (de dafin), vin, carne afumată, pîine caldă, preparate fermentate), avertizează asupra alimentelor alterate (p. 334). E limpede că mirosul [și] aburul hranei urmează o traiectorie liberă, ascendentă (p. 335), identic acelor acte cultice din timpul slujbelor – cădirea / tămîierea. Scopul este în ambele contexte comunicarea de tip ritualic cu transcendentul, în plan religios aceasta fiind dublată de adorarea Divinității[9]. Etimologic, abur are origine traco-dacă (din PIE *bholo-)[10], ceea ce e semnificativ, căci relația om-divinitate a fost mereu vie la nenumăratele generații autohtone sau pripășite de-a lungul mileniilor în spațiul carpato-dunărean, relație bazată la tot pasul pe confirmări în plan material, concret, palpabil, așa cum a intuit B. P. Hasdeu, care a afirmat primul că originea cuvîntului este autohtonă și l-a pus în relație cu sufletul nemuritor din credința dacilor. Autoarea citează pe cercetătoarea Ofelia Văduva care, în Magia darului[11], s-a aplecat asupra semnificațiilor de profunzime ale aburului, pornind de la încercările de stabilire a originii cuvîntului, pînă la contextele culturale specifice pe care le generează: „specializarea termenului în obiceiurile populare însemnînd […] pomană, jertfă, dar mai ales masa de pomană ce se organizează la casa celui mort, după înmormîntare“ (p. 608). Sufletul-abur[12] e „nepieritor și merge la Dumnezeu după moarte“ (idem). Într-o altă legendă consemnată de aceeași Elena Niculiță-Voronca[13], credința e întruchipată identic de femeia care-și considera soțul mort și-i tot făcea praznice și abur de acela venea la dînsul, și el cu aburul se sătura (idem). Produs grație conlucrării apei și focului cu aportul alimentelor, aburul e considerat ofrandă cînd hrana gătită e dată de pomană („Să fie de sufletul lui cutare!“ – se spune de obicei) și se înalță atît către lumea de dincolo – a moșilor și strămoșilor – cît și către Dumnezeu („Dumnezeu să primească!“ / „Bogdaproste!“ – sună răspunsul celor îmbisericiți). Suflarea (divină), mirosul pîinii, tăria vinului, vaporii se regăsesc sub același nume: abur (p. 617). Analogia abur – suflet urcă în teologia creștină pînă la Sfîntul Duh[14], invocarea Acestuia făcîndu-Se printr-o rugăciune specială a preotului însoţită de ridicarea mîinilor către cer: „Doamne, Cel Ce ai trimis pe Prea Sfîntul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie… Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sînge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău Cel Sfînt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sînt puse înainte. Și fă pîinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit Sîngele Hristosului Tău. Prefăcîndu-le cu Duhul Tău Cel Sfînt. Amin, Amin, Amin.“[15]

Titlul trimite și la alt aliment esențial cel puțin în primul an din viața oamenilor – laptele matern, care este deopotrivă hrană și băutură vitală; sînul matern împlinește complet actul de nutriție pentru nou-născut, fiind totodată – adaug la aceste precizări ale autoarei – o prelungire a vieții intrauterine în plan afectiv-material hotărîtoare în evoluția nou-născutului, ca temelie trainică a celor „șapte ani de-acasă“[16] potrivit majorității specialiștilor. Importanța afectiv-religioasă e pusă în lumină de conceptul popular frați / surori de lapte care presupune raporturi spirituale cu obligații și interdicții – de pildă căsătoria nu se îngăduie între aceștia, iar pomelnicele trebuie să includă și numele lor. Relația laptelui matern cu aburul hranei e pusă limpede în evidență: La nivelul obiceiurilor din ciclul familial, laptele matern și aburul hranei pot fi considerați cei doi poli ai sferei habitudinilor alimentare: prima hrană la naștere și cea de pe urmă, alimentul ideal, la înmormîntare, menit să ajungă pînă pe lumea cealaltă (p. 20). Etimologic, lapte este traco-dacic[17], avînd un număr remarcabil de derivate (ca majoritatea cuvintelor de origine autohtonă), fapt, de asemenea, semnificativ, căci e un aliment primordial / arhetipal, simbol lunar al feminității, al maternității, al fecundității și al regenerării (mai ales în combinație cu mierea). Creștinismul îi adaugă semnificația binelui suprem ca simbol al învățăturii hristice și totodată ca aliment paradisiac (popular, raiul e văzut ca loc unde curg rîuri de lapte și miere)[18].

Relația abur – lapte dezvoltă analogii la care puțini au meditat; în timp ce primul concept are valoare de ofrandă și trimite la noțiuni spirituale (sacralitate / divinitate, relația pe verticală cu lumea de dincolo a moșilor / strămoșilor), al doilea are valoarea darului, se referă la raporturile sociale, pe orizontală, actualizînd noțiuni materiale, profane (hrănirea îndestulătoare, proprietățile demonstrat benefice și chiar profilactic-curative, multitudinea de preparate alimentare derivate).

Am inclus în titlul articolului de față cuprinzătoarea sintagmă sistemul alimentar românesc căci am regăsit-o de numeroase ori în capitolele cărții. Prin aceasta se accentuează aportul cultural major la civilizația lumii al unui popor primordial[19], în chip paradoxal ignorat ori disprețuit și chiar supus înadins unor experimente odioase (comunismul, neomarxismul, globalismul – cu cel mai mic vlăstar al său „covidismul“) dar incontestabil harnic, pașnic, ospitalier, cult și inventiv. Includ înadins în enumerația mea adjectivul cult, spre mirarea probabilă a unora cu siguranță străini de mentalul colectiv autohton, deoarece am în vedere bogăția excepțională a folclorului românesc (sinonim al conceptului cultură populară / țărănească) imposibil de format altcumva decît de-a lungul unor experiențe de viață sedentar-multimilenară cernute continuu, așa cum o demostrează, bunăoară, arheologia. În privința adjectivului inventiv trimit pe eventualii sceptici la oricare muzeu al tehnicii populare (cîte mai există, evident nu prin „grija“ „înaltelor oficialități“ din ultimele decenii care se închină clar altor valori, ci prin eforturile admirabile ale unor patrioți locali – ctitori de muzee și de spații amenajate prin donații și din fonduri proprii[20]!).

În capitolul al II-lea al cărții Instituțiile hranei și ale ospitalității. Alimente vitale, alimente-marfă primul subcapitol se intitulează chiar Sistemul alimentar românesc. Sinonimia hrană-viață din care rețin definiția: „ansamblu de structuri tehnologice și sociale care, de la recoltare pînă la bucătărie, trecînd prin toate etapele de producție-transformare, permit alimentului să ajungă la consumator și să fie considerat comestibil“ (p. 350)[21]. Terminologia este nuanțată așa: Datele definitorii ale sistemului nostru alimentar, pornind de la resursele bogate și variate, sînt reprezentate, finalmente, de bunuri alimentare care au un parcurs clar stabilit: de la donator (cel care e implicat în procesele de procurare și preparare) la beneficiar și de relațiile de întrajutorare (între actanți), de coeziune (între convivi), care își pun amprenta asupra habitudinilor alimentare din contextele cotidiene, ceremoniale, rituale (idem). De la generalitățile acestea greoaie acoperind oricare areal de pe planetă cititorul poate trece la exemplificări ample, savuroase (rețetele culinare abundă!) nu înainte însă de a sesiza miezul spiritualității autohtone tradiționale: Așezarea la masă, primele gesturi solemne (rostirea rugăciunii și a mulțumirii, împărțirea pîinii) sînt deopotrivă responsabilități și privilegii, deoarece persoanele cele mai [mult] respectate veghează la împlinirea prescripțiilor și [la] evitarea încălcării interdicțiilor. „Mesenii se descopăr [de] pe cap, oriunde s-ar afla, se spală pe mîini, se șterg, își fac cruce spre răsărit și se așază la masă […] Cînd se scoală de la masă, unul din[tre] ei zice în [=cu] glas [tare] «Mulțămescu-Ți Ție, Doamne, și de pîne și de sare, și de darul Sfinției Tale» (Lupescu 2000: 163) (p. 357).[22] Chiar dacă, la o privire superficială, se poate aprecia că întregul spațiu european dispunea și încă dispune de resurse de hrană similare, la români existau (sper că mai există și mult m-ar bucura să pot conjuga și la viitor verbul!) elemente specifice sistemului alimentar despre care e vorba: afectarea unui însemnat interval de timp [preparării] (uneori mai mare de 12 ore); încadrarea în rigorile calendarelor religios și popular; îndeplinirea condiției de curățenie / puritate de către persoana care prepară hrana (femeia); dovedirea experienței culinare (posedarea repertoriului de cunoștințe culinare); îndemînare și chiar măiestrie, meșteșug culinar; respectarea statutului de rol, vîrstă și gen; deținerea inventarului casnic culinar adecvat (cf. p. 357). Etnologii au observat că, la români, pregătirea pîinii impunea preliminarii obligatorii: interdicții alimentare și sexuale, haine curate (ca înainte de împlinirea unui act ritual). Cernutul este bine să se facă în zori, pe nemîncate și în tăcere […] „frămîntatul pîinii, după tradiție, în genunchi, cu fața spre răsărit, chiar spre icoană“ (Chivu 1997: 67). Pentru frămîntat se poate aduce apă neîncepută. Se rostesc formule înainte de începerea frămîntatului, invocînd bunăvoința Divină: Doamne ajută! (P. 358). Nu oricine putea face pîine; de pildă, le era interzisă această activitate lăuzelor, femeilor care au avortat și femeilor care primeniseră pe morți. Ca aliment de bază dar și cu funcții spirituale certe la români (pîinea cea de toate zilele sau pîinea cea spre ființă, cum se menționează în Rugăciunea domnească), acest termen nu poate să aibă etimonul convenit de lingviștii sursologi anume lat. „panem, panis“, din moment ce există radicalul PIE *pan- „a se umfla, a crește“ precum și *pa- „a hrăni“. Illirii aveau același grai cu traco-dacii iar locuitorii unui trib illiric, messapii, s-au stabilit în vechiul teritoriu al Italiei de astăzi pe la începutul mileniului I î.Hr. și astfel se explică similitudinile între traco-dacă-illirică și latină. Este, așadar, imposibil ca traco-dacii să nu fi avut un cuvînt desemnînd acest aliment fundamental, iar Mihai Vinereanu trage concluzia îndreptățită, dar nuanțată cu acribia specialistului: Derivarea […] din PIE *pa- nu este cu totul sigură, dar din faptul că forme similare au existat în cele trei limbi [mesapică, celtică și latină], rezultă că a existat și în traco-dacă, avînd în vedere că traca și ilira erau dialecte ale aceleiași limbi. Sînt și alte ipoteze […], dar nu sînt convingătoare. După datele prezentate […], rom. pîine pare să fie de origine traco-dacă.[23]

În chip firesc, foarte des apare în textul de care mă ocup masa cu feluritele ei funcții. Ca mobilier, românii foloseau cotidian mese din lemn rotunde, joase, adesea cu trei picioare, în jurul cărora își făceau loc toți membrii familiei[24]. Nu pot trece peste simbolistica formei special alese, cercul, care alături de cruce și de pătrat, este fundamental în majoritatea civilizațiilor[25]. E simbolul Unității, al Cerului și al Timpului infinit, prefigurînd ciclurile universale. Din cerc derivă forma primordială, sfera, Oul lumii. În zilele de sărbătoare și mai ales cînd se reunea (parțial) neamul, hrana căpăta calități sporite iar masa folosită era cea înaltă „cu patru picioare și acoperită cu o față de masă“, situată „în odaia cea curată“. Autoarea citează nimerit: Se păstra o ordine severă: la capul mesei bărbatul cel mai în vîrstă sau învățătorul ori preotul, dacă [vreunul dintre aceștia] erau meseni, pe o parte femeile, pe alta bărabții. Copiii cu mama stăteau la o parte [Isverna, jud. Mehedinți] (p. 213). În 2019 am avut prilejul să iau o gustare, alături de alți vizitatori, într-o locuință tradițională din Bălănești, județul Gorj. Gazda, profesoară la un liceu, nu s-a așezat deloc alături de noi, motivînd că „așa se cuvine, gazda să stea în picioare. Să-i servească pe oaspeți, să se simtă cît mai bine.“[26]

Sensul al doilea al termenului – bucatele așezate dinaintea mesenilor inclusiv actul de a mînca, prezintă diferențieri precum masa oaspeților, masa fețeleor alese, masa surtucarilor (p. 273). Latura spirituală nu era niciodată neglijată: Gîndul către divinitate, mulțumirile și rugăciunea, invocarea lui Dumnezeu, a sfinților, a părinților sînt integrate atmosferei și scenariului mesei țărănești (p. 274). Mesele familei sînt zilnice, fiind numite în ordine prînzișor (masa de dimineață, cam pe la 8-9, de regulă după hrănirea animalelor), prînz / prînzul cel mare (pe la 13-14) și masa de cu seară (cina, după amurg, la întoarcerea de la lucru).  Cuvîntul înclin să afirm că are origine autohtonă, traco-dacică, judecînd după dificultățile lingvistice de a se explica dispariția nazalei „n“ din presupusul etimon latinesc mensa și, dimpotrivă, după extrem de interesanta formă gotică mult apropiată de română, dar și de spaniolă și portugheză mesa[27].

De la masa cotidiană în familie, la mesele periodice rituale – nunți, botezuri, pomeniri – tradițiile operează riguros, fiecare membru al familiei avînd rol bine determinat. Femeia (soție, mamă, gospodină) era stăpîna microuniversului familial extinzîndu-și atribuțiile, după caz, și la pregătirea merindelor pentru soț și pentru eventualii însoțitori ai lui la muncile cîmpului și la alte activități din afara căminului / casei / ogrăzii. Deprinderile și învățăturile de ordin practic și spiritual care erau dobîndite de femeile de familie și de neam, de la o generație la alta, erau prețuite și îmbogățite, perpetuate fiind cu responsabilitate și sfințenie (p. 263). Educarea cădea în sarcina celor mai vîrstnice: relația între personajele (sic) model și persoanele tinere care preluau ștafeta și grijile casei era esențială (p. 264), afectivitatea (tandrețea, tactul, încurajarea etc.) avînd rol preponderent. Mama, soacra, nașa, moașa, surorile mai mari, mătușile, preoteasa, soția învățătorului și / sau vecinele deveneau surse de instruire-pregătire pentru tinere. Nu numai meșteșugul preparării hranei trebuia deprins, ci trebuiau însușite arta și secretul menținerii unității și sănătății familiei în jurul mesei [precum și] crearea armoniei și a atmosferei sănătoase în jurul căminului (p. 270). De asemenea, lecția abstinenței alimentare (în timpul postului, cantități drămuite), învățarea cumpătării și a raportării la sărbătoare (transmiterea, în familie, a informațiilor esențiale despre meșteșugul culinar românesc) intră […] în responsabilitatea femeilor (idem). În buna rînduială anterioară asaltului modernității cu avîntul feminist de import, se considera că familia este temelia societății iar rolurile principale le reveneau femeilor – „păstrătoarele firești ale existenței națiunii“[28] (cf. p. 271). Raportarea familiei la sacralitate era fundamentală: Atît marile mese comune din ciclul calendaristic, cît și pregătirea perioadelor de post alimentar și a meselor zilnice presupun, din partea femeilor, o profundă cunoaștere a obiceiurilor alimentare și o responsabilitate majoră în ceea ce privește hrănirea familiei, a neamului, a comunității (p. 347). O cercetătoare citată de Laura Ioana Tudor abordează arhetipul feminin din cadrul societăților tradiționale, sfera maternității conținînd elementele esențiale precum „bunătate ocrotitoare, autoritate magică, abnegație și spirit de sacrificiu, înălțare spirituală dincolo de rațiune, fertilitate, protecție reală și magică“[29] (p. 351). Înlocuind prin dumnezeiască / inspirată divin dublu utilizatul adjectiv „magică“ din acest citat, aș considera entuziast că aceasta ar fi definirea perfectă a condiției femeii din toate timpurile pentru asigurarea armoniei în orice societate!… Ținînd cont de ceea ce s-a spus demult că în umbra bărbaților puternici se află întotdeauna femei puternice, aș adăuga la toate cele consemnate în acest paragraf opinia că la baza unor națiuni realmente puternice au stat întotdeauna femeile puternice. Tendința contemporană de distrugere a identității reale, menite divin, a femeii prin programe așa-zis progresiste (realmente fiind vorba despre manipulări satanice – am în vedere îndeosebi țintele așa-numitei educații sexuale) are drept consecințe nefaste ultime aneantizarea națiunilor.            

Aspecte dramatice din perioada foametei și a celorlalte grozăvii aduse de tăvălugul sovietic asupra țării după 1944 sînt și ele abordate firesc de Laura Ioana Toader în capitolul al doilea, mai precis în subcapitolul Lipsa hranei. Dincolo de spațiul familial, dat fiind faptul că a fost abolită cenzura în urma prăbușirii nefastului regim politic. Mi se pare elocventă deosebirea dintre perioadele de lipsuri alimentare generate de cauze naturale consemnate istoric – îndeosebi seceta –, cele survenite în urma năvălirilor – turci, tătari etc. – și acelea generate genocidar de regimul instaurat grație convenției cu așa-numitele „mari puteri“ de „prietena de la răsărit“. Lucreția Jurj, o eroină din timpul rezistenței anticomuniste, e citată grație unui studiu datorat lui Cosmin Budeancă[30]. Rețin doar un comentariu edificator: [Lucrația Jurj] își exprimă sentimentele într-un fel profund feminin cînd recunoaște aripa divină care i-a ocrotit de gloanțe. Ea este femeia care poate s-a rugat neîntrerupt, chiar dacă nu a gătit sau nu s-a arătat întrutotul ocrotitoare, a așteptat, a crezut și a fost răsplătită pe măsură. Ea știe că nu numai datorită curajului lor, ci prin puterea lui Dumnezeu au scăpat (p. 417).

M-am întrebat, alcătuind aceste pagini, dacă este de actualitate mesajul cărții Laurei Ioana Toader. Răspunsul și-l poate formula oricare cititor, comparînd recomandările Fericitului Augustin: Vă sfătuiesc […] ca de cîte ori vine solemnitatea Paștilor, toți bărbații și toate femeile, care ați ridicat copii la botez, să cunoască [faptul] că ei s-au pus pe sine garanți pentru ei la Dumnezeu și că de aceea trebuie să aibă pentru ei solicitudine de o adevărată dragoste și să-i sfătuiască a păzi castitatea, a conserva virginitatea pînă la căsătorie, a reține limba lor de orice blestem și [s]perjur, […] a nu fi mîndri, nici ambițioși, a nu avea în inima lor mînie sau ură, […] a vizita mai des biserica, a primi bine, după cum li s-a zis la botez, pe străini, a fi pașnici […] și să arate către preoți și părinți respect și o adevărată dragoste (Ierm. 163) (cf. p. 617) cu recomandările care, tot din Occident, ne parvin acum prin Parlamentul European[31]!

[1] Din întinsa bibliografie a cărții aflu la pagina 935 că autoarei i se datorează încă trei contribuții etnologice: Viața ca dar. Despre ospitalitate (în vol. Deschideri etnologice. In honorem Sabina Ispas la 75 de ani, București, Editura Etnologică, 2016, pp. 159-172), Etnografia hranei. Din răspunsurile la chestionarele Atlasului Etnografic Român (în Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“, serie nouă, tomul 29, București, Editura Academiei Române, 2018, pp. 267-279) și Considerații etnologice asupra sistemului alimentar românesc (ibidem, 2019).

[2] București, Editura Etnologică, 2020.

[3] Am eliminat din acest enunț virgula fără rost. Este una dintre puținele erori din acest volum pe care le-a surprins ochiul meu de profesor hîrșit în cele aproape patru decenii de experiență. În virtutea acestei ipostaze, mi-am permis înlăturarea tacită a tuturor greșelilor de ortografie, de punctuație etc. din citatele pe care le-am dat în demersul critic de față.

[4] Deviza în latinește a fost „adjudecată“ într-o perioadă istorică anume și deturnată politic, din păcate.

[5] După Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, p. 61.

[6] După Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998, pp. 255.

[7] După Ofelia Văduva, Pași spre sacru. Din etnologia alimentației românești, București, Editura Etnologică, 2011, p. 166.

[8] Redau aici un fragment semnificativ dintr-un articol al autorului romanului:

Pe Dumitru Șeitan l-am mai făcut eroul unei întâmplări reale prin care trecuse alt frate al tatii, nea Ghiță: luptase la Turtucaia și fusese dat mort. Bunica, Șeitanca, i-a făcut toate pomenile, ba chiar i-a pus și o cruce în cimitirul satului Cartalu / Vulturul, de lângă Hârșova. După un an sau doi, s-au pomenit cu nea Ghiță că intră falnic și zâmbitor în curte! L-au dus să-și vadă crucea de pe mormînt, au făcut mult haz de poveștile din război ale lui nea Ghiță, iar cel mai mult a rămas în memoria neamului mărturisirea lui nea Ghiță când a aflat de pomenile făcute de bunica pentru sufletul lui Ghiță: acum înțelegea de ce în prizonierat nu suferise de foame, foame care fusese cumplită pentru ceilalți prizonieri. Iar când și când lui nea Ghiță îi mirosea a tămâie, iar ceilalți prizonieri se mirau, de el, de unde să-i miroasă a tămâie?! Îi mirosea de la tămâia cu care bunica însoțea pomenile…

Paranteză: vreo trei-patru dintre cititorii primului volum mi-au povestit că știau și ei din familie de întâmplări similare, cu prizonieri la ruși, din al doilea război mondial. Unul dintre acești cititori a fost domnul Marcel Bouroș. (V. https://ioncoja.ro/mirabunda-cu-aurel-seitan-2/ ).

[9] O rugăciune de binecuvîntare specifică este: Tămîie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă [sic] harul Preasfîntului Tău Duh. (Cf. nota 130, p. 335).

[10] Cf. Mihai Vinereanu, Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008, p. 58. Lingvistul utilizează în stabilirea etimologiilor corecte abrevierea „PIE“ pentru „protoindoeuropeană“, spre a indica originea prelatină sau traco-dacică a cuvintelor păstrate în limba română actuală.

[11] București, Editura Enciclopedică, 1997.

[12] În alte culturi și credințe sufletul-abur are ca echivalenți sanscritul prana, semiticul ruah, chinezescu chi, grecescul pneuma, latinul spiritus etc.

[13] În Datinile și credințele poporului român, vol. II, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 190.

[14] Despre DUH, Lucian G. Costi scrie: „este numele unui concept teologic, despre care putem afirma că a apărut în grai pe cale elaborată, savantă, cândva în mileniul al II-lea î.e.n., adică acum patru mii de ani. Aflasem vârsta minimă a cuvântului nostru duh prin confirmarea dată de limba vedică în care era atestat termenul duh acum 3 200 de ani. Duh a fost anume făurit ca să dea un echilibru perfect ansamblului numelor celor trei Persoane Divine și ca să înglobeze în același timp cele două atribute majore ale Sfântului Duh, ubicuitatea (Care pretutindenea ești, calitate condensată în d, inițiala de la duce, verbul omniprezenței) și harul (și toate le împlinești, calitate condensată în h, inițiala de la har).“ (în Româna, limba vechilor cazanii, București, vol. 1, București, Editura Uranus, 2021, p. 644. În acest citat am păstrat ortografia cu â median a autorului, dar am corectat „carele pretutindenea ești“).

[15] Liturghier, 1974, pp.124-125.

[16] Expresia tinde a fi uitată în urma așa-numitelor „reforme“ ale învățămîntului, care au coborît vîrsta începerii școlarității prin conceperea unei absurde „clase zero“!

[17] V. și discuția la Mihai Vinereanu, op. cit., p. 478. Prefer însă explicațiile mai limpezi din recentul volum al aceluiași lingvist Fondul lexical principal al limbii române (București, Editura Uranus, 2020): „PIE *glh₂kt– «lapte»  […] Derivă din acest radical prin proto-traco-ilir. *(g)lact-. Originea traco-dacă este întărită de ideea că există cognați în limbile celtice, cu toate că lingviștii consideră că formele celtice sînt împrumuturi din latină, dar acest lucru nu este posibil în societățile vechi pastorale, unde laptele era un aliment de bază și materie primă pentru o mulțime de produse lactate. În ceea ce privește rom. lapte, PIE *kt > rom. pt, indiferent dacă termenul respectiv provine din latină sau din traco-dacă […], fiind o trăsătură specifică limbii traco-dace.“ (p. 316). Adaug că, între produsele lactate despre care scrie lingvistul, există și brînza, substantiv pe care DEX-ul îl consideră a avea etimologie necunoscută, deși niciun lingvist serios n-a uitat totuși să-l enumere printre cuvintele moștenite din limba dacă! Adevărul este subliniat clar de Mihai Vinereanu: „Din română provin sb. brenca, slov., pol. bryndza, brendza, ceh. brindza, rus. brynza […] magh. brenza, brondza, săs. pränts“ (v. Fondul…, p. 101).

[18] Cf. Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Editura Amarcord, 1997, p. 218, citat și de Laura Ioana Tudor la p. 616.

[19] Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas (1921-1994) considera teritoriul carpato-danubiano-pontic leagănul Europei (cf. Old Europe c. 7000–3500 BC, The Earliest European Civilization Before the Infiltration of the Indo‑European Peoples, publicată în „Journal of Indo‑European Studies“ (JIES),1 în 1973).

[20] Dau aici doar două exemple din județul Giurgiu care alcătuiesc pentru mine un arc temporal benefic: reușita profesorului-folclorist Dumitru Burlacu din satul Frătești, care a înființat în 1967 Muzeul Sătesc „Dacia“ și Muzeul de etnografie „Sfînta Fecioară Maria“ din satul Bila, care a luat ființă în 2018 prin strădania lui Lucian Mihai Marin.

[21] În paranteză, autoarea menționează drept sursă „Marinescu 2016: 177“. Căutînd în lista bibliografică am identificat la pagina 919 doar „Marinescu, Valentina, 2002, Muncile casnice în satul românesc actual. Studii de caz, Iași, Editura Pokirom“. Bănuiesc că e vorba despre o eroare a datării publicării cărții din care s-a preluat citatul.

[22] Cum se vede, am îndreptat în parantezele drepte atît sintaxa cît și, în mod tacit, ortografierea cu majuscule a pronumelor referitoare la Divinitate, așa cum s-ar fi cuvenit, cred, a o fi făcut însăși autoarea intervenind în textul citat din lucrarea lui Mihai Lupescu Din bucătăria țăranului român, București, Editura Paideia, 2000.

[23] Mihai Vinereanu, Fondul… p. 403.

[24] Pentru că autoarea își ilustrează demersul cu numeroase referințe literare (Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici ș.a.), îmi permit și eu una aici: cina descrisă artistic de Marin Preda în romanul Moromeții.

[25] De pildă, „cavalerii mesei rotunde“ în Occident, din legenda Graalului.

[26] Am scris despre aceasta în https://limbaromana.org/revista/ana-lupu-si-un-nou-muzeu-in-balanesti-gorj/

[27] Mihai Vinereanu, op. cit., p. 509. În Fondul lexical principal al limbii române (2020), autorul concede însă: Origine latină (p. 336)! Nu mi se pare întîmplătoare semnificația actuală a termenului mesa (nu mensa!): slujbă catolică; cîntare specifică închinată Divinității. Ambele sensuri trimit la episodul biblic al Cinei de taină prefigurînd Taina Euharistiei.

[28] Trimiterea se face la Daniela Ulieru, Doina Popescu, Trei secole de gastronomie românească. De la mulahebiu și schembea la volovan și galantină, Pitești, Editura Paralela 45, 2018.

[29] Iulia Wisoșenschi, Reflectări ale legăturilor de rudenie în literatura orală aromână, București, Editura Etnologică, 2016, p. 77. Îmi permit să observ utilizarea contextuală improprie a termenului literatură din acest titlu, în folclor oralitatea (caracteristica transmiterii creațiilor populare anonime destinate auzului) și literatura (ceea ce se scrie și este menit citirii destinate văzului) excluzîndu-se!

[30] Aspecte privind implicarea femeilor în rezistența armată anticomunistă din munții României. Cazul Lucreției Jurj (Grupul Șușman), în vol. Condiția femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, de Ghizela Cosma, Virgiliu Țârău (coordonatori).

[31] Se sperie hîrtia dacă voi așterne aceste recomandări, așa încît fac doar una dintre  trimiterile posibile celor îndrăzneți și curioși  (Accesată la 17 brumărel 2021).