Căsătoria în limba română

De

Limba română arată că instituția căsătoriei este extrem de veche și foarte bine definită la români și la stră-moșii lor. De aceea, deloc întâmplător, peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere schimbarea Constituției Țării, stipulându-se fără echivoc că familia, căsătoria trebuie să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fostde cțnd există speța umană. Verbul a se însura provine de la o formă care a însemnat ‘soție’, iar a se mărita provine de la mire < PIE *merio, în timp ce mire și mireasă sânt noțiuni moștenite din proto-indo-europeană, păstrând intact sensul din această limbă mamă. Lingviștii care s-au ocupat de etimologia lexicului limbii latine arată că lat. maritare < lat. maritus ‘soț, bărbat căsătorit’, a rândul său din PIE *meri- ‘mireasă, tânără soție’, prin urmare folosind același procedeu ca și în cazul celor două verbe românești. Verbul a se logodi a fost asociat în mod total neconvingător de anumite forme slave, dar el provine de fapt din PIE *leugh-, *lugh- ‘jurământ, promisiune’, cu cognați în limbile celtice și germanice, iar nuntă este un descendent direct din hiperboreanul nymfai ‘femei căsătorite’ așa cum arată Diodorus Siculus, formă care a intrat și în limba greacă.

Note etimologice – baier, baieră (I)

De

Multe taine stau ascunse în veșmântul limbii unui popor. Multe dintre cuvinte duc o luptă pentru a rezista trecerii timpului. Studiul de față are ca scop conturarea unui „portret” complex al cuvântului baier, cu evidențierea următoarelor aspecte: sensuri, funcționarea în structurile înghețate de tipul expresiilor și al locuțiunilor, recurențe în limbajul actual, utilizarea în sfera magiei populare şi posibile etimologii.

De ce latina poate proveni din proto-traco-dacă sau despre natura centum a limbii traco-dace

De

Dincolo de contemplarea îndurerată a „veacului deşertăciunilor”, în care doctrina pseudo-ştiinţifică a lui Darwin se legitimase şi fusese acceptată drept adevăr, în care ştiinţa dorea să înghită, sub acuze penibile, orice manifestare teologică, militând simultan pentru adevăr complet şi libertarea exprimării ideilor; dincolo de observarea paradoxului ridicol şi punibil în care se înscrie societatea decăzută moral şi etic, dar cu pretenţia de a fi „mai bună ca oricând” şi dincolo de evidentele, radicalele mustrări pe care le aduce întregului edificiu social secularizat (impregnat de rebuturile politicii extremiste, reminescenţele de arivism şi de laşitatea silenţioasă generată de sistemele totalitare), părintele Nil Dorobanţu intuieşte un pericol mult mai sensibil, mai adânc, dar care, în esenţă reprezintă epicentrul amplului seism socio-moral: alterarea gândirii teologice, modificarea termenilor primordiali ai relaţiei cu Dumnezeu şi, mai grav, distribuirea acestora sub forma parametrilor reali, raţionali şi competenţi ai „noii teologii”. În cartea „Dumnezeu în natură”, părintele Nil reuşeşte să demonteze şi să divulge erorile de facto ale umanităţii secolului al XX-lea şi, mai pregnant, al celui care îi urmează.

Pseudoevitarea cacofoniei

De

În articolul de față ne propunem să inventariem câteva situații de producere a cacofoniei în limba română actuală. Vom evidenția soluțiile de care limba dispune pentru evitarea dizarmoniilor grave și, totodată, vom insista asupra situațiilor de falsă evitare a cacofoniei.