Diana Chibac, Portul popular din Bucovina

Pe lîngă omisiunea „și Sfînt“ din titulatura universității sucevene „Ștefan cel Mare și Sfînt“ ce se vrea ocrotită de marele domnitor – model de conducere creștinească pentru românime întrecut doar de Sfîntul Voievod martir Constantin Brâncoveanu –, am de făcut importante observații filologice autoarei, referenților Ion-Horia Bîrleanu și Rodica Nagy și, în general, instituției de învățămînt superior numite, care girează demersul editorial dedicat unei componente folclorice definitorii: portul tradițional, astăzi în declin, din păcate.

Structurată într-o Introducere. Portul popular al românilor din Valea Siretului ca semn al identității naționale, patru capitole (I. Coordonate istorico-geografice și demografice ale arealului cercetat, II. Comunitățile, toponimele, antroponimele, hidronimele și portul popular de pe Valea Siretului, III. Terminologia portului popular românesc de pe Valea Siretului – Raionul Storojineț, IV. Vitalitatea terminologiei portului popular), Concluzii, Bibliografie și patru Anexe, lucrarea are foarte numeroase trimiteri etimologice, așa încît sînt obligat să alcătuiesc un preambul mai amplu decît obișnuiesc în articolele mele critice de întîmpinare/prezentare a cărților. Cartea a apărut la Suceava, Editura Universității „Ștefan cel Mare“, 2021.

În pofida promisiunii introductive pe care am salutat-o fără rezerve (În Valea Siretului din Bucovina de Nord, respectiv în zona orașului Storojineț, populația românească și-a păstrat aproape întru totul specificul [sublinierea mea, M. F.], chiar dacă acesta a suferit divese influențe din partea celorlalte etnii[1] [conlocuitoare] – p. 7, înțelegînd că limba română face parte și ea din acest specific), constat că demersul abundă în inexactități etimologice – roade ale încremenirii academice convenabile „specialiștilor“ oficiali în privința originii și a evoluției limbii române.

Așa cum am arătat și-n alte intervenții, e falsă și totodată absurdă teoria că băștinașii – majoritari pe largul areal carpato-danubiano-pontic – și-au format vocabularul prin împrumuturi, așteptîndu-și cuminți, semimuți, de-a lungul secolelor, năvălitorii romani, slavi (ucrainieni, ruși, bulgari etc.), turci, maghiari etc. să-i învețe, rînd pe rînd, cum anume să vorbească, mai precis cum se numesc obiectele și activitățile lor curente… Latinitatea (indiscutabilă!) a graiurilor principalului dialect al limbii române, cel daco-român (muntean, moldovean, bănățean, crișean, maramureșean) are o explicație simplă în neîntrerupta evoluție a limbii locale, pămîntene – indiferent cum s-ar fi denumit ea (hai să folosesc un compus, pentru a nu supăra pe nimeni: pelasgo-traco-geto-daco-străromână), care, la un moment dat, a generat și ramura latinei pe care unii o numesc priscă sau vulgară! Atît înainte, cît și după războaiele de cucerire traiană a unor părți ale regatului lui Decebal, autohtonii nu și-au abandonat nicio clipă limba, modul de viață cu religia și tradițiile moștenite din tată-n fiu și din mamă-n fiică, iar după ceva mai mult de două sute de ani au redevenit stăpîni pe teritoriul lor.

Nu prezint aici noutăți, căci, din fericire, în ultimii ani au apărut studii, cărți, tratate, ba chiar și-un dicționar etimologic tezaur, semnat de lingvistul Mihai Vinereanu, toate consolidînd  afirmația cercetătoarei catalane Carme Jiménez Huertas regăsită-n titlul cărții traduse și-n românește  Nu venim din latină[2]. Realitatea a fost reiterată și de Micheál Ledwith, teolog și episcop catolic irlandez, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul dintre puținii cercetători cu acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale. Doar cei care, din rațiuni pur subiective, nu vor să afle ceea ce nu le convine ignoră spusele sale dintr-un interviu datorat tvr Cluj din 2012: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sînteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”[3] (adică limba latină – precizarea mea).

Specialista în lexicologie Aurelia Bălan Mihailovici în nr. 30 / 2021 al „Revistei de lingvistică și cultură românească“ afirmă deplin edificată, referindu-se la eruditul teolog numit: Formularea nu este tocmai corectă, limba română este un rezultat al transformării și dezvoltării latinei prisca sau vetusta, limbă vorbită de strămoșii noștri geto-daci. Pentru a accepta ideea fantastică a acestei limbi latine prisca, va trebui, cu răbdare și interes, să parcurgem istoria ideilor, mai ales aceea a preocupărilor oamenilor de cultură, mai ales a acelora din Transilvania, aflați într-o continuă amenințare a identității lor naționale, prin suprimarea dreptului la învățămînt și cultură în limba lor nativă, limba română. De curînd, prestigioasei specialiste i-a apărut și cartea Secretul bine păzit. Latina prisca[4], unde detaliază și alte aspecte[5], însă pentru acest preambul al demersului de față mă rezum la concluziile din articolul citat: (…) timpul acționează în favoarea adevărului și aduce din ce în ce mai multe dovezi care arată că teoria Marijei Gimbutas este adevărată și confirmă munca arheologilor noștri, care au descoperit și au descris culturile arhaice preluate și analizate de cercetătoarea stabilită în America, unde, cu analize C 14,  s-a confirmat că spațiul carpato-danubiano-pontic este vatra Vechii Civilizații Europene. Prin aceste studii, făcute de străini, lingviști sau istorici onești și cu o morală creștină, se poate observa că cei mai mulți sceptici încep să-l valorifice pe Nicolae Densușanu, cel care a descris Dacia preistorică, dar nu i-au fost admise argumentele, fiind socotite fanteziste, atunci cînd afirma că dacii treceau drept un popor primordial și formator al civilizației europene. Toate aceste false judecăți s-au întins în lumea științifică, pentru faptul că  nu se voia să se știe adevărul, fiind ocultat de istoricii și de lingviștii care erau influențați de alte teorii privitoare la istoria poporului român și a limbii române. Majoritatea dintre ei erau de altă etnie și în acest fel nu erau interesați de românism, nu cunoșteau civilizația și cultura spirituală a acestei țări (sublinierile mele, M. F.). A fost ignorat mileniul I creștin și nebăgat în seamă creștinismul nostru apostolic, ce a fost de la început sub influența culturii creștine bizantine. De altfel, nici istoria culturii și civilizației bizantine nu era cunoscută sau mai bine spus era intenționat ignorată, de cei care au integrat în structurile culturale europene doar Occidentul și antichitatea greco-romană. Istoricii români, filologii au exagerat rolul Romei, mai ales ardelenii.[6]

Merite incontestabile în stabilirea originii reale a unor cuvinte românești uzuale îi revin și lui Lucian G. Costi, cercetător și publicist cu studii superioare (arhitectură, matematică, lingvistică), fondator împreună cu savantul Gabriel Gheorghe al noii școli de lingvistică românească, prin care se dorește construirea unui sistem coerent de cunoaștere a limbii române, mai exact să stabilească o concordanță între datele istorice, arheologice și lingvistice renunțînd la stereotipuri și dogme. Preiau din lucrarea sa Limba română. Nașterea și falsurile istorice. Taina formării cuvintelor. Recuperarea originilor reale[7]: Teritoriul pe care s-a vorbit limba română[8] coincide cu extinderea maximă dată de arheologi pentru spațiul Vechii Europe începînd cu orizontul anilor 6500 î. H[9]. Coincidența aceasta nu poate să nu aibă impact asupra ipotezei vechimii limbii oamenilor care au făurit acea primă civilizație europeană, adică a limbii noastre. Însumate, ariile culturilor Cucuteni, Tisa, Hamangia, Vincea, Criș etc. ajung la peste 1.200.000 km² pentru Vechea Europă. Năvălirile barbare au restrîns, prin exterminare și asimilare, acest spațiu strămoșesc la cel carpatic și pericarpatic. Niciodată însă, nimeni, n-a reușit să ne înfrîngă total. Chiar în cea mai cumplită năvălire, cea din 1940, cînd am fost atacați spre a fi nimiciți definitiv, concomitent, de trei armate, de jur împrejur, statul românesc nu a putut fi anihilat, ceea ce constituie o performanță unică în toată istoria Europei[10]. Izbînda aceasta de a rezista în ciuda oricărei logici pămîntești ar trebui să dea de gîndit detractorilor neamului nostru și scepticilor autohtoni. Dacă civilizația spațiului străvechi românesc are o vechime de peste 7.500 de ani, să reținem că Roma s-a născut doar în anul 753 î. H., deci este de dată mult mai recentă. Anterioritatea latinei clasice față de româna țărănească este infirmată de probe arheologice și analize lingvistice. În latină apar cuvinte stinghere, existînd fără să fie parte dintr-o familie de cuvinte, fapt ce suscită controverse. De exemplu, cuvîntul latin ingurgitare trebuie să plece de la o rădăcină gur, care se regăsește doar în română, gur-a. Ne-glige-re trebuie să plece de la o rădăcină glige, care există însă doar în română, grij-a (DLRM îl descoperă din bg. griža, care e de fapt împrumutat din română). A fi neglijent înseamnă a nu avea grijă. Prin definiție, limba care posedă rădăcini de clădire a familiilor de cuvinte este o limbă originară, donatoare și mai veche decît o ramură înrudită cu ea căreia îi lipsesc acele rădăcini. Limba plecată dintr-un spațiu pierde și deformează cuvinte din graiul ancestral al locului de obîrșie. În cazurile de mai sus, se vede sărăcia de sensuri în latină și modificările consonantice (…) (pp. 106-107).

Înainte de a-mi încheia rezumatul argumentativ, meținonez în treacăt și o apariție recentă și foarte incitantă datorată aceluiași autor: Româna – limba vechilor cazanii.[11] M-am ocupat de anumite detalii ale acestor valoroase cărți comentîndu-le și precizîndu-mi opiniile în „Revista de lingvistică și cultură românească“[12] și în „Noul euxin“[13], așa încît nu stărui aici.

Revenind la volumul Dianei Chibac, e limpede că atît ei cît și universitarilor suceveni le sînt străine demersurile întreprinse pînă în prezent pentru stabilirea adevărului istorico-lingvistic schițat aici succint[14]. În speranța că, la o eventuală reeditare responsabilă a cărții, se va ține seama de argumentele prezentate în aceste rînduri cu bună credință, voi încerca în continuare îndreptarea unui eșantion de zece termeni utilizînd Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică datorat dr. Mihai Vinereanu[15] și, într-un caz, folosind soluțiile etimologice ale lui Lucian G. Costi. Spre înlesnirea eventualelor verificări, indic în paranteze pagina unde autoarea include în capitolul IV al cărții cuvîntul și părelnica lui etimologie, iar în finalul intervenției mele menționez prin sursa 1 dicționarul lui Mihai Vinereanu apărut în 2008 și prin sursa 2 tratatul citat datorat lui Lucian G. Costi și publicat în 2016, cu pagina corespunzătoare:

altiță (p. 112, sb.) – din PIE (=protoindoeuropeană) *al- „a crește, a hrăni“, care a dat și înalt prefixare existentă doar în română și albaneză; broderia din partea de sus a cămășii sau a mînecilor împrumutată de slavi de la români e atestată și lingvistic, forma scr. ori sb. latica provenind din româmă prin metateza lichidei, fenomen specific limbilor slave (sursa 1);

beldie (p. 116, etimologie necunoscută) – PIE *bheld- „a lovi, a îmboldi“. Provine din fondul prelatin (sursa 1);

bocanc (p. 115, magh. bakancs) – cuvînt autohton, compus prin aglutinare în stadiul arhaic al limbii, alcătuit din PFC (= particulă fundamentală de construcție) boc – onomatopee reproducînd zgomotul produs prin lovirea dintre două obiecte tari și anc – grup care are în românește și forma înc (ânc) din brîncă, Brâncoveanu, Brâncuși etc. însemnînd „articulație“, „gleznă“; în sanscrită (cca 1200 î. H.) ang însemna „membru“, „picior“; în subgrupa germanică ankle înseamnă „gleznă“, iar în anglo-saxonă același cuvînt se regăsește sub forma ancleow; latina și greaca veche au păstrat cuvîntul originar ank cu sensul  „unghi“ în angulus și angkylos (sursa 2, pp. 134-135);

catrință (p. 115, magh. katrinka) – cuvînt răspîndit în toate graiurile limbii române, formate anterior stabilirii maghiarilor în pustă (sursa 1); adaug realitatea amuzantă că dicționarele etimologice maghiare atestă împrumutul din română – fapt constatat între alții și de Marius Sala;

cioareci (p. 67 et. nec., probabil autohtonă; p. 116, etimologie necunoscută) – PIE *(s)keu- „a acoperi“ cu formantul -r-, ca în limbile celtice pentru noțiunile de încălțăminte sau îmbrăcăminte. Acestui radical *keu-r „înveliș“ i s-a adăugat un sufix -iko-s, deci un proto-traco-dac *keuriko-s > stră-rom. *ciorecu > rom. cioarec(i). De la același radical provine și ciorap. Origine dacică (sursa 1);

comănac (p. 116, etimologie necunoscută) – în latină este atestată forma calamancus cu sensul de „pileus, galerus“, adică „pălărie, bonetă“, din care provine probabil rom. comănac;

fuior (p. 117, etimologie necunoscută) – asociat cu fir derivat din PIE *gŭhislom > lat. filum care ar fi putut da pe *foliolu-m > fuior (sursa 1);

moț (p. 83 și p. 117, etimologie necunoscută) – trebuie asociat cu smoc din fondul pre-latin avînd originea în radicalul PIE *mūk „grămadă, morman“. Cuvîntul sîrb smotak vine din română, ca și bulgarul moc provenit din romînescul moț. Originea este traco-illirică (sursa 1);

pînzătură[16] (p. 117, etimologie necunoscută) – derivat din pînză provenit din radicalul PIE *pan-(d) „pînză“, printr-un traco-dac *pandia. Origine traco-dacă (sursa 1);

suman (p. 113, ucr., rus., bulg. sukman) – ca și-n aromână, provine de la o rădăcină care nu se mai păstrează în daco-română; din fondul pre-latin (sursa 1); toate limbile slave au împrumutat cuvîntul de la bășinașii găsiți pe teritoriul unde au venit.

Nu pot trece sub tăcere observațiile lui Lucian G. Costi asupra termenului din titlul cărții la care mă refer: Port este construit din p* + ort, ort dăruind înțelesul de verticalitate, de regulă morală, stare dreaptă (regăsit și-n vocabule precum ortoman, ortodox, ortac etc. – precizarea mea, M. F.), iar p* se referă la Lumea de Sus, la preoțime, conducîndu-ne la ipoteza că portul popular al românilor era, ab origine, o îmbrăcăminte folosită numai în ocazii de ceremonie religioasă, deci avea un caracter sacral. Verbul a purta este derivat regresiv din port, nu provine din latină. Limba română confirmă bănuiala multor specialiști în etnografie că portul popular, îmbrăcat de regulă duminicile sau în zile de sărbătoare, perpetuează o vestimentație rituală, traversînd mileniile (p. 227).

O concluzie parțială după acest scurt exercițiu etimologic la care m-a obligat autoarea volumului Portul popular din Bucovina ar fi că, în urma unor cercetări adecvate, nu numai celorlalți termeni grăbit considerați ca avînd „etimologie necunoscută“ li s-ar putea găsi origini traco-geto-dace – protoindoeuropene în terminologia lui Mihai Vinereanu –, ci majorității cuvintelor desemnînd obiecte din portul popular românesc. Inovațiile din domeniul vestimentar, alături de influențele firești ca urmare a unor relații umane tot mai intense atît la nivel național cît și internațional au dus la numeroase împrumuturi neologice, dar a socoti aportul lexical autohton doar de „doisprezece termeni, respectiv 4%“ (cf. p. 116) este fals! Să nu uit, totuși: la p. 77 găsesc: Căciulă (sau caciulî, cașiulî) cuv. autohton, cf. alb. kesul᾽ë) (…) – acoperămînt pentru cap, confecționat de cojocari sau de blănari, din piele ori din blană, sau în casă, din lînă. Căciula de formă înaltă, țuguiată, era purtată cu vîrful puțin pe o parte [ca pileus-ul dacilor – precizarea mea, M. F.] sau pe ceafă și era apreciată după „valurile“ blănii de miel, cărora li se putea da o anumită finețe. Atestat în secolul al XVIII-lea, termenul este utilizat în toate satele de pe Valea Siretului; la p. 94: Foșalău (cuv. autoht., formație onomatopeică) – pieptene pentru scărmănat lîna, respectiv o scîndură care are la capăt dinți metalici mai rari, lungi de o șchioapă, iar la celălalt capăt, dinți de aramă mai subțiri și mai deși. Termenul este întîlnit în toate localitățile de pe Valea Siretului; o pagină mai departe:  Mînz (cuv. autoht., cf. alb. mës) – rămășiță de urzeală; firele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. Termenul este caracteristic pentru localitățile Ropcea și Crasna; în fine, la p. 97, citesc: Strungă (cuv. autoht., cf. alb. Shtrungë) (…) – greșeală la cusut, cînd se strică izvodul. Termenul este specific localității Ropcea… Sînt excepții etimologice care mi s-au părut demne de menționat, răsărind stingher din oceanul de inexactități cauzate de comoditate și de o impardonabilă inerție.

Demersul de față se dorește un imbold pentru tinerii filologi (vîrsta ar fi un avantaj, căci presupun a fi măcar ei mai deschiși la nou!) întru acceptarea abandonării unor poncife în vederea (re)stabilirii adevărului despre originea și evoluția limbii vorbite milenar pe vastul teritoriu al cărui nucleu păstrat prin croiala istoriei este actuala Românie, înconjurată – vorba prietenului Vasile Șiomaru – de românii din jurul României[17] .

Note

[1] Aici, în calitatea mea de publicist, am fost obligat să elimin formularea pleonastică a autoarei „etnii cu care ea a conviețuit“!

[2] București, Editura Geto Dacii, 2016.

[3] V. https://www.youtube.com/watch?v=Nue1A3PoJrg , de la minutul 52.30

[4] București, Editura Eikon, 2023.

[5] Un fragment din exemplarul electronic semnal trimis mie de autoare am publicat în nr 31 / 2022 al revistei „Noul euxin“ (v. https://mihaifloarea.files.wordpress.com/2022/01/noul-euxin-nr.-31.pdf).

[6] Cf. „O enigmă și un miracol istoric”, limba geto-dacilor, https://limbaromana.org/revista/o-enigma-si-un-miracol-istoric-limba-geto-dacilor/.

[7] București, Editura Uranus, 2016.

[8] Desigur, denumirea modernă nu corespunde etapelor istorice. Specialiștii au optat, rînd pe rînd, pentru termeni variați: pelasgă, traco-geto-dacă, străromână, latină priscă sau țărănească etc. Lucian G. Costi folosește uneori „româna țărănească“ sau, în mod salutar „graiul ancestral“. În ceea ce mă privește, am preferat sintagme precum: limba pămîntului sau a pămîntenilor, graiul băștinașilor / autohtonilor / strămoșilor. Oricum ne-am referi la uimitoarea realitate lingvistică metaforic indicată cel mai nimerit prin expresia „ca un fagure de miere“, ea s-a dovedit ingenioasă, unitară, coerentă, prolifică și, mai presus de toate, inspirată haric.

[9] Autorul utilizează „î. C.“. Pe lîngă transcrierea cu „î“ la interior a cuvintelor și a formei corecte filologic „sînt“ din cadrul paradigmei verbului ,,a fi“,  în redarea citatului am optat și pentru abrevierea corectă, fiindcă Mîntuitorul nostru este îndeobște numit Iisus Hristos, nu „Cristos“.

[10] Redau aici și nota autorului: 13 state au cotropit Regatul României în vara cumplită a lui 1940, 11 state ale URSS, Ungaria și Bulgaria. Rana nevindecată provocată de agresiunile de atunci e prilej de revedere de către viitorii oameni de stat destonici, de se vor naște, a strategiei noastre de ripostă. Adaug la aceste juste observații elementul decisiv, pe care știința îl evită dintr-o stînjeneală dacă nu de-a dreptul mincinoasă, măcar caraghioasă: vrerea divină! Nimic fără voia lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi posibil! Doar un ateu naiv ori un satanist neagă acest adevăr care străbate evident toată istoria românilor.

[11] București, Editura Uranus, 2021.

[12] https://limbaromana.org/revista/lucian-g-costi-minunate-lectii-de-lingvistica-romaneasca/

[13]https://mihaifloarea.files.wordpress.com/2022/01/noul-euxin-nr.-31.pdf, https://mihaifloarea.files.wordpress.com/2022/02/noul-euxin-nr.-32.pdf , https://mihaifloarea.files.wordpress.com/2022/02/noul-euxin-33-1.pdf, https://mihaifloarea.wordpress.com/2022/04/10/noul-euxin-nr-34/, https://mihaifloarea.wordpress.com/2022/06/30/noul-euxin-nr-37/, https://mihaifloarea.wordpress.com/2022/09/01/noul-euxin-nr-39/

[14] Pe lîngă sursele deja precizate, recomand rubrica dedicată lingvisticii din „Revista de lingvistică și cultură românească“, mai ales cele apărute sub semnătura lui Mihai Vinereanu. Îmi permit însă a face trimitere și la intervențiile mele pe această temă: https://limbaromana.org/revista/altcumva-despre-originea-romanilor/ , https://limbaromana.org/revista/istoria-trebuie-rescris%c4%83-noi-pa%c8%99i-c%c4%83tre-adev%c4%83r/, https://limbaromana.org/revista/noi-pa%c8%99i-c%c4%83tre-adev%c4%83r/, https://limbaromana.org/revista/capitolul-despre-formarea-limbii-romane-din-manuale-trebuie-regindit/, https://limbaromana.org/revista/un-erudit-si-lectiile-sale-gabriel-gheorghe/ , https://limbaromana.org/revista/o-carte-despre-rugaciunea-tatal-nostru/

[15] București, Editura Alcor Edimpex, 2008.

[16] Din motive întemeiate filologic, așa cum am detaliat în cartea Perspective critice, vol. I (București, Editura Papirus Media, 2005, pp. 18-23), în general eu nu folosesc în scris pentru vocala î două litere, excepție făcînd din rațiuni subiectiv-tradiționale antroponimele (Brânzaș, Hâncu, Spânu etc.) și din pricini sentimentale cuvîntul român și derivatele sale.

[17] V. https://limbaromana.org/revista/vasile-soimaru-autorul-unui-album-monumental/